Skip to Store Area:

Incepand cu data de 25 mai 2015, magazinul nostru nu se va mai aproviziona cu carti noi. Mai puteti comanda cartile de pe site pana la epuizarea stocului, sau insemne ortodoxe autoadezive in cantitate nelimitata. Va multumim pentru intelegere!

Ion Aldea Teodorovici: "Eram interzis, pentru că muzica mea are ceva bisericesc în ea"

Astăzi, 7 aprilie, Ion Aldea Teodorovici ar fi împlinit 58 de ani. Cu această ocazie la cimitirul din Chişinău, unde soţii Ion şi Doina îşi odihnesc osemintele, a fost dezvelit monumentul înălţat în cinstea celor care au purtat cu vitejie flacăra redeşteptării în vremuri de restrişte. Evenimentul de astăzi, precum şi altele care vor urma, fac parte din ciclul activităţilor de comemorare a nemuritorilor Ion şi Doina, menite să marcheze "Anul Teodorovici". Cu această ocazie vă propunem spre lectură un interviu inedit cu Ion Aldea Teodorovici, realizat în anul 1992 şi publicat în revista "Totuşi iubirea", în luna noiembrie a aceluiaşi an.

- Să-mi fie iertată impoliteţea, dar, personal, v-am descoperit târziu, în vara anului 1991, când aţi participat la Festivalul de la Mamaia. Aţi cântat atunci, împreună cu soţia, piesa „Eminescu” pe versurile poetului Grigore Vieru. De ce atât de târziu, domnule Ion Aldea Teodorovici?

- Ce înţelegeţi dumneavoastră prin „târziu”? Dacă vă referiţi la pătrunderea mea pe postul Televiziunii din România, atunci sînt de acord. Mamaia a fost prima mea întîlnire oficială cu spectatorii din România. Moment emoţionant atît pentru mine, cît şi pentru soţia mea, Doina. Ani în şir am visat la această clipă. Şi ea a venit încărcată de roade: am primit premiul special al juriului, dar mai ales dragostea românilor de pretutindeni. Dacă vă imaginaţi, însă, că noi am cîntat atunci pentru prima dată în România, vă înşelaţi. În vara anului 1989, cu soţia şi trupa condusă de mine am dat spectacole în foarte multe oraşe din Moldova: Iaşi, Botoşani, Vaslui, Rădăuţi, Dorohoi ş.a.

- Şi, totuşi, numele dumneavoastră nu a circulat aşa cum ar fi meritat. De ce?

- Vedeţi, eu sînt convins că fiecare om îşi are propriul destin, riguros trasat. Eu sînt un om evlavios şi cred în acest destin! În pofida aparenţelor, în sensul că am devenit celebru la 18-19 ani, am pătruns foarte greu în lumea mirifică a compozitorilor şi interpreţilor de notorietate, să zic aşa. În anii trăiţi sub dictatura rusească eu n-am fost decît o dată sau de două ori pe postul Televiziunii din Moscova. Şi numai eu ştiu cît a trebuit să împing, să car, să dau în stînga şi în dreapta. Din păcate, fără aceste apariţii la televiziunea centrală puteam rămîne un „neica-nimeni”. Aşa s-au petrecut, din păcate, lucrurile şi la Chişinăuîn acea perioadă. Eram interzis pentru că muzica mea, spuneau ei, are ceva bisericesc în ea.

- Din informaţiile pe care le deţin ştiu că tatăl dvs. a fost preot.

- Tatăl meu a fost preot în orăşelul Leova, situat pe malul stâng al Prutului, nu departe de Huşi. Din păcate, a murit când eu aveam 10 ani, adică în 1964, nu înainte însă de a fi făcut din mine om în adevăratul sens al cuvîntului! Dacă am să mulţumesc cuiva pentru împătimirea mea în ale cîntecului, pentru dragostea mea de adevăr şi dreptate, apoi atunci acela nu este decît tatăl meu. Tot el mi-a sădit în suflet dragostea pentru folclorul românesc şi pentru patria noastră comună, România: „Fiule,” îmi zicea „aista să fie crezul tău, avem o singură mumă şi aceea e România.” Pe undeva, cenzorii ruşi aveau, totuşi, dreptate! La rădăcina creaţiei mele stă folclorul românesc, precum şi muzica bisericească. Dacă acestora le mai adăugăm şi tenta naţionalistă, atunci avem motivaţia completă a indexării mele.

- În pofida opreliştilor, aţi reuşit, totuşi, să vă impuneţi.

- Da, dar cu ce preţ! Lucrurile sunt cu mult mai complicate decît par la prima vedere şi nu cred că are sens să vă plictisesc cu ele.

- Nu, deloc, doar pentru asta stăm de vorbă.

- Am să încep “ab ovo”, cum se spune. La 5 ani am început să iau lecţii de vioară şi pian. Mai târziu am urmat cursurile şcolii muzicale în care pătrundeau numai copiii superdotaţi, să zic aşa. Această şcoală am făcut-o la Chişinău. Apoiam urmat Liceul de muzică de la Tiraspol, clasa instrumentelor de suflat: clarinet-saxofon.

- În ce an aţi terminat, deci, Liceul de muzică din Tiraspol?

- În 1973! Tot atunci, Sofia Rotaru a interpretat piesa mea “Crede-mă, iubire, crede-mă”, piesă ce avea să mă salveze dintr-o situaţie extrem de grea a vieţii mele.

-  Anume?

- După absolvirea liceului am fost luat în armată în oraşul Zaporojie din Ucraina. Deşi puteau foarte bine să mă repartizeze la fanfară, cum făceau cu toţi muzicanţii profesionişti, pe mine m-au “încălţat” la artilerie. Şi asta pentru că eram moldovean! A fost cel mai cumplit an al vieţii mele. Ruşii vroiau să facă din noi, moldovenii, nişte mancurţi. Pentru că mă opuneam procedeelor barbare de distrugere a personalităţii individului, îndeosebi a moldovenilor, am fost bătut crunt. Am stat două săptămîni la spital. Apoi, am fost trimis în aplicaţie de patru ori în Siberia, pînă la Murmansk. Simţeamcă îmi îngheaţă saliva în gură. Ce să vă spun, a fost cumplit.

- Totuşi, cum v-a salvat cîntecul acela?

- Exact după un an de calvar, mai precis în toamna anului 1974, a venit comandantul general ucrainean, de 38 de ani, căruia îi plăcea muzica. Într-o zi, la emisunea pentru ostaşi, Sofia Rotaru, înainte de a cînta piesa respectivă, a amintit faptul că autorul, tînărul Ion Aldea Teodorovici, face armata în oraşul Zaporojie. Generalul a auzit acest lucru şi m-a chemat la el: “Mă, ştii să-mi faci un jazz-band?” m-a întrebat. “Da!” i-am răspuns eu hotărat. Din clipa aceea am scăpat şi de “katiuşa” şi de îngrozitoarele manevre militare.

- După armată ce aţi făcut?

- În 1975 am lucrat în formaţia “Contemporanul”. Eram instrumentist, compozitor, solist. Am cântat în această formaţie până în 1981, an în care am intrat la Conservator, clasa de compoziţie şi pedagogie. Trebuie să vă mai spun că tot în 1981, toamna, am fost în America cu mai mulţi “tineri”, ambasadori ai prieteniei dintre tineretul sovietic şi cel american. Grupului i s-a spus “Mesagerii păcii”. Era format din 34 de oameni, cei mai mulţi K.G.B.-işti şi 4 artişti: eu, soţia mea, Doina, Nicolae Botgros, actualul dirijor al renumitei orchestre de muzică populară “Lăutarii” din Chişinău, şi Anastasia Lazariuc. Noi cîntam, iar ei ascultau! A fost prima (şi pînă anul trecut) ultima mea călătorie peste hotare. Greu de spus ce nu le-a plăcut! Poate că nu cîntam Katiuşa.

- Cum au fost anii de conservator?

- Perioada 1981-1987, adică în perioada conservatorului, am dus-o extrem de greu. Trăiam doar din salariul soţiei care era profesoară de literatură universală. Uneori, după ce plăteam datoriile, nu ne rămîneau bani decît de lapte. Am încercat să mai intru la Televiziunea din Chişinău, dar am fost respins, după cum am mai precizat. Atunci i-am cerut ajutor prietenului meu mai mare, poetul Grigore Vieru. El a încercat în stînga, în dreapta, dar nimic. “Cenzura rusească şi mafia sunt prea puternice, Ioane, mi-a zis dl. Vieru. Nu-ţi rămîne decît un singur lucru. Ia-ţi chitara şi soţia şi hai şi cîntă prin satele Moldovei, să te cunoască oamenii”. Şi aşa am făcut, mi-am luat chitara, soţia şi am început să cutreierăm satele Moldovei. Aşa am ajuns eu să fiu cunoscut şi preţuit în Basarabia.

- Ce înseamnă pentru compozitorul ce sunteţi, cuplul de interpreţi Doina şi Ion Aldea Teodorovici?

- Nu exagerez dacă vă spun că aproape totul! Doina, cu care, înainte de a mă căsători, am fost prieten 5 ani, m-a înţeles şi m-a sprijinit în tot ceea ce am întreprins. Este un om energic şi de o cultură deosebită. La părinţii ei am văzut cea mai impresionantă bibliotecă personală din cîte am întîlnit. Doina a fost primul meu dascăl de literatură universală. Prin ea am descoperit proza marilor scriitori ruşi, americani şi englezi, marii poeţi francezi şi germani, precum şi marea literatură a secolului nostru. Este, ca şi mine, subjugată de cîntec. Pentru cîntec şi-a sacrificat prima ei dragoste – catedra! De altfel, Doina este şi o foarte bună dansatoare. Cu formaţia de dansuri populare din Chişinău a colindat aproape toate continentele.

- Ştiu că aveţi un copil.

- Avem un băiat, Cristinel. La început ne-a fost şi nouă şi lui foarte greu. Acum a crescut mare, are 10 ani şi se descurcă singur. Important este că învaţă foarte bine, iubeşte nespus de mult muzica!

- Despre poetul dumneavoastră preferat, Grigore Vieru, ce ne puteţi spune?

- Cu dl. Grigore Vieru colaborez de mulţi ani. Îl consider nu doar un mare poet, ci şi un mare prieten. Rar om de o aşa ţinută morală! Citindu-i poezia “Reaprindeţi candela”, am început pur şi simplu să plîng. Mi-au revenit în minte scene de un tragism zguduitor. Era în anii de după căderea Basarabiei sub ruşi. Cînd a auzit că vine să-l ridice cu duba, bunicul meu – care era un om înstărit – i-a plesnit inima. Pe mătuşa mea, sora mamei, au dus-o, în schimb, în Siberia. În amintirea lor, a tuturor celor care au înfruntat “aspra iarnă rusească”, am scris acel cîntec cutremurător. Meritul este, în primul rînd, al poetului, şi doar în mică parte al meu.

- La una din emisiunile Televiziunii din Chişinău v-am ascultat interpretînd, împreună cu Doina, piesa “Maluri de Prut” pe versurile poetului Adrian Păunescu.

- Pe Adrian Păunescu l-am descoperit, ca poet, ceva mai tîrziu. Dar odată cunoscut, m-a subjugat total. Poezia lui este de un dramatism rar întîlnit. Ca şi în cazul Vieru, versurile din “Maluri de Prut” mi-au evocat luminoşii-triştii ani ai copilăriei mele petrecuţi acolo, pe malurile Prutului, la Leova. Numai cine simte şi iubeşte cu adevărat Basarabia mă înţelege. Şi poetul Adrian Păunescu este unul dintre aceia.

- Domnule Ion Aldea Teodorovici, concret, la ora actuală, cu ce vă ocupaţi în afară de cîntec?

- Pentru mine nu există nimic sau aproape nimic în afara cîntecului. Scriu şi interpretez împreună cu Doina melodiile pe care le compun. Compun, după cum ştiţi, şi muzică simfonică, de cameră, cîntece pentru copii, pentru filme, spectacole dramatice. În altă ordine de idei, de curînd, am fost chemat şi am acceptat să fiu conducătorul muzical al Teatrului dramatic din Chişinău, teatru ce poartă numele marelui nostru Eminescu.

- Am auzit ca doriţi să înfiinţaţi un teatru muzical şi la Bucureşti. Este adevărat?

- V-am spus că sînt un om cu frica lui Dumnezeu. Deci şi superstiţios. Nu vă pot dezvălui încă nimic despre această “întreprindere”. Vă voi spune după ce o vom pune pe picioare, cum se zice. Pînă atunci – tăcere!

Nicolae Peneş

N.R.
Aceste texte ne-au fost puse la dispoziţie de colaboratorul nostru N. Peneş, imediat după drumul nostru, al tuturor, pe frontul din Transnistria, la începutul lunii iunie 1992. Rugămintea lui Ion a fost totuşi ca textele să fie revăzute şi de soţia sa, care la revenirea în Bucureşti, le-a corectat, completat şi redactat, dîndu-le această formă, pe care o încredinţăm tiparului, deşi, în momentul tragicului accident, ea încă mai lucra asupra acestor interviuri.

“Totuşi iubirea”, noiembrie 1992, nr. 45/114, publicat în albumul "Ion şi Doina. Doina şi Ion", Chişinău, editura "FC " "Basarabia" ,1993.

Leave a Reply