Skip to Store Area:

Incepand cu data de 25 mai 2015, magazinul nostru nu se va mai aproviziona cu carti noi. Mai puteti comanda cartile de pe site pana la epuizarea stocului, sau insemne ortodoxe autoadezive in cantitate nelimitata. Va multumim pentru intelegere!

"Plângeau pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în rană"

 De curând a văzut lumina tiparului volumul "Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele sfinţilor din Basarabia" , primul din seria de cărţi ce însumează relatările celor care au trăit vitregiile istoriei sub comunism. Rezultat al unui amplu proiect de cercetare iniţiat de monahul Moise Iorgovan de la mănăstirea Oaşa, volumul povesteşte adevăruri zguduitoare, pe care regimul şi-a dat toată străduinţa să le şteargă din istorie.  Vă invităm la lectura unui mic fragment din carte, care povesteşte ororile foametei din Basarabia anilor 1946-1947.

"Cum seceta începuse din sud, din stepa Bălţului, în ţinuturile din nord se mai găseau ceva roade, şi ţăranii au pornit într-acolo după o bucată de pâine, o fărâmă de măligă sau altceva de mâncare. Vindeau icoanele de prin casă, prosoape, covoare, lucruri din aur, vindeau orice pentru cât de puţină hrană. Noi am avut noroc că bunelul a fost înţelept, a făcut o groapă mare de sfeclă de nutreţ, a ştiut să dosească oleacă de pâine, am avut văcuşoară şi câteva oiţe. Totuşi, când am ajuns în primăvară, foamea a dat buzna şi la noi în casă. Atunci bunelul a pregătit vreo douăzeci de piei de miel şi m-a trimis cu ele în Bucovina, după hrană. Împlinisem de acum 18 ani, eram descurcăreţ şi bunelul avea nădejde în mine.

Împreună cu nişte băietani de seama mea ne-am urcat într-un tren marfar şi am ajunsla Cernăuţidupă miezul nopţii. Acolo nu aveai cum să te rătăceşti, fiindcă erau două curente mari de oameni: o parte se îndreptau spre oraşul Sneatin, cu saci şi torbe pline cu lucruri de schimbat pe de-ale gurii, iar cei mai mulţi se pregăteau să plece la fabrica „Jucika”, la groapa cu jom. Eu, fiind căscăun, n-am ajuns în piaţa centrală din oraşul Sneatin, ci luat de un curent mare de oameni, m-am trezit lângă groapa cu jom. Groapa aceea să fi avut vreo 10 metri pe 20 şi era plină cu o pastă gălbuie de tăieţei de sfeclă de la fabrica de zahăr de alături. Cum am ajuns acolo, un zdrahon înalt m-a şi avertizat în ruseşte că trebuie să plătesc cinci ruble dacă vreau un loc pe marginea gropii. După ce i le-am dat, mi-a întins o bucată de talbă şi m-a sfătuit să-mi aduc vreascuri, să scot jom şi să coc turte să mănânc.

Tabloul pe care l-am văzut atunci nu-l voi putea uita niciodată. Plângeau şi pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în rană! Dezbrăcaţi de la jumătate în jos, femei şi bărbaţi de-a valma răscoleau în masa aceea puturoasă şi căutau să ia mai de la adânc, unde jomul era mai galben. Îl luau, îl amestecau cu câte o boghiţă de hurluială, făceau nişte turte şi le mâncau. După ce înghiţeau lacom, mulţi dintre ei se îngălbeneau la faţă, începeau să tremure, vomitau. Unii mureau acolo, pe margine, cu o boghiţă de jom în mână – în loc să-şi facă cruce, ţineau jomul acela în mână...Cadavrele, acoperite de roiuri de muşte, rămâneau acolo, dar mulţimea parcă nici nu le observa, având un singur scop: să scoată cât mai mult jom din groapă.

Acolo am văzut pentru prima dată cum oamenii goliţi de credinţă şi de conştiinţă ajung să îşi piardă şi simplele instincte omeneşti. Roind în jurul acelei gropi şi săptămâni întregi, dormind sub cerul liber, fără să se spele şi să se închine Mântuitorului, unii ajungeau să se scape în pantaloni, iar alţii îşi făceau nevoile în faţa tuturor, pe mal. Groapa aceea afurisită părea să fie ultima fază de chinuri, ultima vamă pe care o treceau basarabenii. Aveam impresia că s-a adunat acolo toată Basarabia, ca să guste din ospăţul „viitorului luminos” pe care „marele tătuc” îl pregătea popoarelor.

Când am văzut eu toate lucrurile astea, mi-am strâns binişor chelicelele subţioară şi fără să mai stau mult pe gânduri, m-am pornit spre gara din Cernăuţi, de unde cu un tren marfar am plecatla Sneatin. Amtrecut Prutul înfrăţindu-mă cu mai mulţi vlăjgani – că Prutul curge năvalnic şi dacă încerci să-l treci de unul singur, te-ai dus sub răchiţi – şi am ajuns în piaţă. Acolo, ce să vezi? Oameni de toate vârstele – copii, femei, bătrâni – stăteau cu lucruri de vândut: pielicele, blănuri, haine, dar mai ales covoare, care îmbrăcaseră toată piaţa. Am stat aproape toată ziua şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Când pierdusem orice speranţă şi eram flămând lipit pământului – că cele două turte pe care mi le pusese bunica în traistă la plecare le înfuligasem – s-a apropiat de mine un moşneguţ scund, cu o cuşmă ţurcănească şi m-a întrebat cât vreau pe pielicele.I-am spus că vreau de mâncare şi moşul mi-a zis să vin după dânsul, că mi le cumpără. M-am socotit puţin şi am zis: fie ce-o fi, mă duc şi gata! Îmi era teamă c-ar putea să mă omoare şi să-mi ia marfa, că se mai întâmplaseră din astea, dar nici n-aveam de ales. Moşul m-a dus mai deoparte de piaţă, la o căruţă cu un cal legat la carâmb:

-         Iaca, dragul moşului, cu calul ista mă hrănesc eu...Ei, dar să vedem amu ce să-ţi dau pe pielicele...

Le-a trecut el prin mână, le-a făcut valuri, le-a încercat într-un fel şi în altul – că erau anumite cerinţe pentru piei, nu se cumpărau oricum. A numărat douăsprezece şi opt mi le-a dat înapoi zicând:

-         Cu aistea ţi-i mai prinde foamea câtăva vreme, până a face pâinea frunte şi la voi.

Pe cele douăsprezece piei mi-a dat o căldare de orz, două căldări de cartofi şi două străchini de fasole. Asta a fost pentru mine o bucurie nemaipomenită. Le-am pus pe toate într-un sac şi moşneagul mi-a spus:

-         Te duce moşul până la gară, că-i în cale. Şi să-i dai drumul drept acasă, să nu mai cauţi altceva! Ţi-ajunge asta. Dacă sunteţi gospodari, oţi ţârâi câte olecuţică şi v-o ajunge!

L-am ascultat pe moşneag, m-am căţărat pe primul marfar şi m-am dus drept acasă. Pe urmă a început a ploua şi la noi câte puţin, iar în toamna lui ’47 am avut recoltă bunicică de porumb şi satul a început să mai capete vlagă. Însă convoiul spre cimitir tot nu contenea. Până în ’48-’49 au tot murit din pricina foamei, pentru că mâncaseră nu numai jom, şi ci pământ şi glod, iar organismul de-acuma nu mai ţinea. Oamenii nu mai aveau putere nici să-şi bocească morţii. Mergeau tăcuţi la cimitir, cu ochii duşi în fundul capului, întrebându-se fieacare în sinea lui dacă pe dânsul va mai avea cine-l petrece pe ultimul drum..."

Cartea se găseşte şi pe rafturile librăriei noastre - http://www.publicatiiortodoxe.ro/recomandari/sa-nu-ne-razbuna-i-marturii-despre-suferin-ele-romanilor-din-basarabia.html

Leave a Reply