Skip to Store Area:

Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3

Incepand cu data de 25 mai 2015, magazinul nostru nu se va mai aproviziona cu carti noi. Mai puteti comanda cartile de pe site pana la epuizarea stocului, sau insemne ortodoxe autoadezive in cantitate nelimitata. Va multumim pentru intelegere!

Sensul căsătoriei la Platon şi la Sfinţii Părinţi. De la soma la împărtăşirea prin trup

Mai multe imagini

Sensul căsătoriei la Platon şi la Sfinţii Părinţi. De la soma la împărtăşirea prin trup

Rezumat: Autoarea încearcă să demonstreze că modelele căsătoriei se datorează, între altele, sensurilor, simbolurilor şi percepţiilor atât de variate care au fost asociate trupului în opera lui Platon, şi în cea a Părinţilor greci, dar şi modului foarte nuanţat de a înţelege iubirea.
Autor(i) Rodica Pop
Colectie Episteme
Editura Doxologia
An Aparitie 2012
Nr. Pagini 363
Limba Română
Dimensiuni (mm) 165 x 233 x 18
Tip Coperta Flexibila
Greutate (kg) 0.5250
Cod Produs DOX-9786068278605
29,00 RON
Cantitate in stoc:
5 buc.
Produsul poate fi expediat in aceeasi zi daca plasati comanda pana la ora 12:00.

Cumpără acum Sensul căsătoriei la Platon şi la Sfinţii Părinţi. De la soma la împărtăşirea prin trup!

Add Items to Cart Cumpara

Acest produs face parte din următoarele categorii: : Cele 7 Sfinte Taine : : Teologie Contemporană :

Descriere Detaliată

Prezentare (fragment)

Nici măcar genealogia fără cusur a familiei, cu obârşii clare, izvorâte din natural şi firesc, nu a scutit instituţia căsătoriei de influenţele ideatice, social-politice şi religioase care s-au succedat de la o epocă la alta. Schimbările de perspectivă derivă chiar din principiile care fundamentează căsătoria, de la pragmatismul vechilor greci, care-i confereau doar funcţii economice şi paideutice, până la întruchiparea unităţii depline în iubire a cuplului care, în prezenţa obligatorie a divinităţii, este învestit de Sfinţii Părinţi cu trăsături şi dimensiuni bazilicale. Oricum, schimbările de optică, discursurile şi demersurile intelectuale care vizau renovarea, transimbolizarea sau chiar abolirea familiei, ignorate sau îmbrăţişate de corpul social, ne îndeamnă să pledăm în lucrarea noastră că instituţia căsătoriei a devenit, sub povara istoriei, o construcţie în ordinea culturii.
Modelele căsătoriei, într-un timp sau altul, îşi datorează fizionomia raporturilor de forţe din interiorul cuplului (evident, niciodată favorabile femeii!), relaţiilor familiei cu exteriorul, dar, mai ales, diverselor sensuri care au fost asociate trupului şi modului destul de variat de a înţelege iubirea.
Problemele pe care le-am abordat şi analizat nu sunt inedite, deşi ansamblul lor ar putea aspira la o oarecare noutate. Parcursul sinuos a început cu stabilirea identităţii fiinţei umane, aşa cum apare ea în concepţia lui Platon şi a teologilor greci din secolul al IV-lea, justificându-se astfel structura evolutivă a cuprinsului, de la aspectele antropologice la formele căsătoriei.
Analiza noastră încearcă o perspectivă filosofico-teologică, pornind de la dialogurile lui Platon şi ajungând la scrierile Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur. Aceştia din urmă au considerat filosofia antică un fel de „pedagog spre Hristos”, teologia întâlnindu-se cu metafizica greacă a lumii antice încă din primele secole de istorie creştină, pentru că patristica răsăriteană a apărut şi s-a dezvoltat în acelaşi areal cu diversele sisteme ale filosofiei antice.
Este adevărat că primele manifestări în scris ale creştinilor s-au constituit într-o dispută cu ideile marilor filosofi greci, gnosticismul servindu-se de acestea pentru a combate pe teologii vremii. Însă, începând cu Iustin Martirul şi Filosoful, continuând cu Clement din Alexandria şi Origene, filosofia capătă drept de existenţă în creştinism. Se încearcă o recuperare a filosofiei şi a culturii greceşti, mai cu seamă prin recursul la Platon. Prin Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, secolul al IV-lea devine o epocă în care a existat completa armonie între gândirea creştină şi filosofie şi în care a înflorit literatura patristică. Ideile lui Platon pătrund în creştinism prin scrierile lui Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, contribuind la definitivarea dogmaticii şi filosofiei creştine. Marea construcţie teologică se produce datorită moştenirii filosofice şi pe terenul ei. De altfel, se poate vorbi de un serviciu reciproc pe care şi-l fac filosofia greacă şi teologia creştină. Este şansa filosofiei de a se reîmprospăta, de a-şi reîncepe istoria intrând în structurile noii credinţe, în vreme ce creştinismul îşi împlineşte destinul istoric prin filosofia greacă şi prin recuperarea vechii culturi aflate în disoluţie. Creştinismul nu înseamnă doar religie, ci este un spaţiu dogmatic de răscruce cu filosofia. Simplu spus, creştinismul redefineşte filosofia greacă, dă o nouă interpretare gândirii clasice. Prin urmare, interesul nostru pentru aceste repere trebuie înţeles şi ca o manieră de a percepe totul ca o continuitate de ordin raţional între platonism şi creştinism. Acestea două nu numai că nu sunt străine una de alta, ci ultima reprezintă într-o oarecare măsură evoluţia firească a primei.
Platon şi Părinţii Bisericii iubesc frumuseţea supremă pe care fiecare o percepe în felul său: Ideea de Frumos şi Dumnezeu. Dorinţa lor este să intre în comuniune cu Frumosul (şi nu să-l realizeze), iar căile prin care consideră că se poate împlini acest ideal par a fi diferite, dar, în esenţă, se aseamănă. Omul devine artistul propriei sale fiinţe prin modelarea atitudinii interioare pe care o adoptă pentru a determina exprimarea persoanei sale.
Opinia negativă a lui Platon despre trup este recunoscută, deşi el consideră viaţa pe pământ un dar al zeilor pentru a da şansa sufletului să se reîntoarcă în cer. Sufletul nu este legat de un singur trup, ei nu formează o „echipă” unică şi veşnică, ci, după moartea trupului, sufletul îşi găseşte o nouă gazdă vremelnică. La Platon, trupul poate fi definit numai în relaţie cu sufletul şi este considerat mormânt pentru „atelajul” căzut din astru, închisoare, sau simplu purtător de suflet. Convieţuirea acestor două elemente este totodată o pedeapsă pe care Demiurgul o dă celui ce se înrudeşte cu divinul pentru slăbiciunile de care a dat dovadă – iar Platon se întâlneşte pe aceeaşi lungime de undă cu Sfântul Grigorie de Nyssa, care vorbeşte despre hainele de piele şi despre rostul vieţii în afara paradisului –, urmând ca efortul de a se îndrepta să-i fie răsplătit cu permisiunea de a se întoarce în imperiul Fiinţei. Privirea sufletului este orientată spre Înalt, unde se află Binele şi Perfecţiunea, dar capacitatea lui de a şi urca este mult diminuată de fluxul necontenit al schimbării, este chiar mutilată de contactul cu lumea devenirii. Datoria supremă a sufletului este să fugă de aici, să se elibereze de înşelăciunea simţurilor, de impuritatea însoţitorului său (trupul), de neastâmpărul dorinţelor şi de sentimentele care vor să-l ţintuiască în materie. Oricât de mult ar dori să scape, sufletul ştie că îşi va atinge ţelul prin mijlocirea trupului, astfel încât toată problema se rezumă la cum trăieşte omul, la cât de statornic poate fi în ideea de bine, frumos, adevăr, iubire, pentru a găsi treptat calea spre mai sus, care-l va duce la capătul şirului de vieţi, îl va elibera de constrângerea de a intra într-un nou trup.
Cel puţin Sfântul Grigorie de Nyssa, a cărui teologie este inspirată de filosofia platoniciană, indică o direcţie asemănătoare, dar cu o finalitate nouă. Antropologia creştinismului răsăritean este holistică. Ea înţelege persoana umană ca pe o unitate a trupului şi a sufletului, materială şi spirituală. Conceptul de trup include carne, minte şi duh. Dacă la Platon negativitatea funciară a trupului se face vinovată de păcatele sufletului, după Sfinţii Părinţi vina o poartă pasivitatea sufletului şi voia proprie, deoarece omul nu depinde în întregime de Dumnezeu, el fiind creat ca fiinţă liberă, conştientă şi responsabilă. Prin urmare, trupul este bun sau rău în aceeaşi măsură în care sufletul este bun sau rău şi ambele elemente sunt destinate vieţii veşnice. Prin structura lor, totuşi, fiecare are afinităţi diferite. Sufletul este atras înspre divin, nemuritor, indisolubil şi neschimbător, în timp ce trupul îşi manifestă afinitatea cu muritorul, cu materialitatea, cu neinteligibilul şi efemerul. Iar conceptul de trup spiritualizat nu este original creştinismului, despre acest lucru vorbind şi Socrate în Phaidros. Corvoada hainelor de piele este purtată de întreaga fiinţă umană, trup şi suflet. Dar armonia acestei colaborări a fost distrusă de alegerile pe care omul însuşi le-a făcut. Din perspectivă creştină, formula prin care omul reprezintă doar suma trupului şi a sufletului nu este cuprinzătoare pe cât ar trebui. Trupul poate fi firesc (sarx), desemnând natura omenească situată la distanţă de Dumnezeu şi refuzând comunicarea cu divinitatea; este căderea în biologic, transformarea fiinţei în individ, căderea persoanei. De cealaltă parte, trupul duhovnicesc (pneuma) reprezintă mântuirea persoanei în totalitatea ei. Sarx şi pneuma definesc cel mai bine modul în care elementele care compun fiinţa umană se întrepătrund şi reuşesc sau nu să impună calitatea de persoană. În aceeaşi perspectivă, măreţia omului se vădeşte în dimensiunea sa spirituală, fiind iconic şi în mod firesc dominat de o permanentă tendinţă de a se îndrepta spre Dumnezeu.
Saltul pe care îl face viziunea asupra trupului, într-un răstimp de opt secole, de la aceea de mormânt pentru suflet, la aceea de euharistie, influenţează şi percepţia asupra iubirii, ca generator de forţă pentru urcuşul spiritual. Literatura patristică dovedeşte că adevărata viaţă a creştinului nu este una dirijată de legi, porunci şi precepte, ci o viaţă de comuniune şi de împărtăşire a iubirii.
Omul transcende ordinea creată, el este înzestrat ontologic cu puterea de a deveni sfânt, adică în întregime după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Odată ce a atins acest ideal înseamnă că Dumnezeu este viu în trupul său, căruia îi împărtăşeşte energia Sa necreată într-un mod atât de eficace, încât chiar şi după moarte, acest trup sau osemintele lui fac minuni (în sensul că depăşeşte legile fizicii).
Totodată, antropologia Părinţilor greci este orientată iconic; omul este o fiinţă teologică şi, deşi conţine oarecum în sine lumea, el nu are ca scop lumea, ci pe Dumnezeu. Din această perspectivă, toate paradoxurile au o explicaţie, fiinţa creată după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu se revelează ca acel fundament în care realităţile umană şi divină pot subzista fără a se contrapune, pot dialoga fără a se combate, pot crea în mod sinergic fără a se distruge reciproc. Explicaţia constă în faptul că iubirea stă la baza acestei comuniuni autentice a omului cu Dumnezeu, Cel care se raportează la creatura Sa ca la o persoană

Recomandări

Etichete Descriptive ale Produsului

Folosește spații pentru a separa etichetele. Folosește ghilimele simple (') pentru expresii.


Color Swatches Magento extension by Galathemes Magento Themes