Skip to Store Area:

Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3

Incepand cu data de 25 mai 2015, magazinul nostru nu se va mai aproviziona cu carti noi. Mai puteti comanda cartile de pe site pana la epuizarea stocului, sau insemne ortodoxe autoadezive in cantitate nelimitata. Va multumim pentru intelegere!

Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. 1

Mai multe imagini

Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. 1

Rezumat:

Este vorba în fapt de o culegere de nouăsprezece scrisori, adresate altor stareți ruși, dar mai cu seamă, propriilor ucenici, monahi simpli aflați pe calea înduhovnicirii, in alte lăcașuri decât Neamțul, cum ar fi Dragomirna, Secu, sau pur și simplu aflați la seceriș la metocul Necșani.
Indiferent de destinatar, starețul Paisie folosește același ton blând de părinte, bun cunoscător și grabnic înțelegător al tuturor neputințelor prin care trec iubitorii de Dumnezeu. Tonul său și curgerea lină a povețelor sunt surprinse într-o traducere de excepție realizată de Valentina Pelin, într-o limbă română perfect accesibilă cititorului contemporan, deși păstrând ușoare nuanțe arhaice inerente textului.

Autor(i) Paisie de la Neamţ, Sfântul
Colectie Călăuze duhovniceşti
Editura Doxologia
An Aparitie 2010
Nr. Pagini 240
Limba Română
Dimensiuni (mm) 145 x 198 x 11
Tip Coperta Flexibila
Greutate (kg) 0.2630
Cod Produs DOX-9786068117249
22,00 RON
Cantitate in stoc:
2 buc.
Produsul poate fi expediat in aceeasi zi daca plasati comanda pana la ora 12:00.

Cumpără acum Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol. 1!

Add Items to Cart Cumpara

Acest produs face parte din următoarele categorii: : Cărți : : Povățuiri Duhovnicești : : Scrieri Patristice și Post Patristice :

Descriere Detaliată

Fragment

PREA MICĂ ALCĂTUIRE DESPRE SEMNUL CINSTITEI ŞI DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI CRUCI


Cu care se cuvine a se însemna creştinilor ortodocşi; şi pentru alcătuirea cea din primele trei degete ale mâinii drepte, cu care se cuvine a închipui asupra sa Semnul Cinstitei Cruci, aceasta fiind o datină nescrisă de la Sfinţii Apostoli

Cap. 1
Despre datinile Sfinţilor Apostoli

Datinile Sfinţilor Apostoli, unele de Credinţa Ortodoxă ţin, care şi propovăduite sunt încă, iară altele [ţin] de cele Şapte Taine Bisericeşti, care tainic se săvârşesc, căci şapte Taine Bisericeşti nescrise sunt – datinile Sfinţilor Apostoli.
Iar dacă unele dintre aceste taine şi porunci sunt în Sfânta Scriptură, altele însă numai mărturie au, dar rânduială scrisă în Sfânta Scriptură, cum se cuvine a fi săvârşite, nu au, pentru că rânduiala săvârşirii lor în taină numai prin cuvântul şi gura Sfinţilor Apostoli ai Sfintei Biserici în taină s-a transmis, ca cinstea Tainelor ascunsă şi neglăsuită să fie păzită şi să fie necunoscută nu numai celor din afară, adică păgânilor, dar şi celor chemaţi.
Dar pe lângă cele Şapte Taine, mai sunt încă multe datini ale Apostolilor nescrise, numai cu cuvântul şi gura transmise Sfintei Biserici de către Sfinţii Apostoli, care se socot a fi şi ale Sfintei Biserici, şi ale Sfinţilor Părinţi, şi ale Sfintelor Soboare, precum sunt însuşite şi întărite şi păzite fără nici o îndoială de toată Soborniceasca Biserică şi de Sfinţii Părinţi, şi de toate Sfintele Soboare.
Datinile Apostolilor, cele scrise şi nescrise, sunt mărturisite şi de Sfânta Scriptură, care zice: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniiile cum vi le-am dat” . Şi iarăşi: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” . Iar dacă oarecare rânduială în toată Biserica Dumnezeiască din vremea Apostolilor şi până acum se păstrează, însă mărturie pentru sine în Sfânta Scriptură nu are, atunci acel obicei este datină apostolică şi întru aceasta nicidecum nu se cuvine a se îndoi.

Cap. 2
Pentru aceea că datina Apostolilor
despre Semnul Cinstitei Cruci este nescrisă

Semnul Cinstitei Cruci, cu care fiecare creştin ortodox se cuvine a se însemna, este o datină apostolicească nescrisă, pe care Sfântul Vasile cel Mare, în Cap. 27, Despre Sfântul Duh, numeşte prima predanie de obşte, zicând: „Anume ca prima şi cea mai de obşte datină voi pomeni mai întâi Chipul Crucii, cu care cei ce nădăjduiesc la numele Domnului nostru Iisus Hristos, se însemnează cine sunt, de Scriptură fiind învăţaţi”. Iată, acest de Dumnezeu purtător părinte făţiş mărturiseşte cum că pentru aceea ca creştinii ortodocşi să se însemneze cu Chipul Crucii învăţătură în Sfânta Scriptură nu se află, dar acest nescris obicei este primul şi cel mai de obşte. Iară despre degetele cu care se însemnează asupra sa chipul Crucii de către creştinii ortodocşi ca despre un lucru prea ştiut, nici acesta (Sfântul Vasile cel Mare), nici altul careva dintre purtătorii de Dumnezeu părinţi de demult n-au pomenit, pentru că nu a urmat nici o nevoie să se scrie despre aceasta, deoarece toţi creştinii ortodocşi în toată lumea, după nescrisa datină a Apostolilor, cu primele trei degete ale dreptei Chipul Crucii asupra sa însemnează fără nici o schimbare, care şi până acum în toată Sfânta Biserică a Răsăritului, cu darul lui Hristos, se păstrează neschimbată şi va fi păstrată până la sfârşitul lumii.

Cap. 3
Despre aceeaşi

Dumnezeieştii Apostoli, de Duhul Sfânt înţelepţiţi, au dat această a lor apostolicească nescrisă datină de la începutul credinţei ortodoxe pentru toată Biserica lui Hristos şi tuturor creştinilor ortodocşi din toată lumea prin sfânta propovăduire a lor, de la păgânătate către sfânta credinţă întorcând, ca toţi creştinii ortodocşi cu primele trei degete ale mâinii drepte să însemneze asupra sa Chipul Cinstitei Cruci. Pe aceasta toţi creştinii ortodocşi ca pe o armă nebiruită asupra diavolului şi asupra tuturor duhurilor nevăzute, şi spre alungarea tuturor ispitelor, şi spre vindecarea tuturor neputinţelor, şi spre sfinţirea sufletului şi trupului, şi ca pe un oarecare dar Dumnezeiesc, şi mai mult decât toate foarte trebuincios şi foarte folositor de la Sfinţii Apostoli au primit cu atâta credinţă şi dragoste şi evlavie şi frica lui Dumnezeu întrebuinţând asemenea semn al Sfintei Cruci, încât le-a devenit ca ceva firesc şi născut odată cu ei acest dintâi şi cel mai de obşte obicei al tuturor creştinilor – Preasfântul Semn al Crucii. Pentru că şi lui Dumnezeu rugându-se, şi mâncând, şi bând, şi culcându-se, şi sculându-se, şi mergând, şi stând, şi orice lucru făcând, întotdeauna închipuie asupra sa acest semn al Crucii, dar nu numai pe sine se însemnează cu chipul Crucii, ci în acelaşi fel şi cu semnul Crucii, adică cu aceleaşi primele trei degete ale dreptei, şi mâncarea sa, şi băutura, şi patul său, şi trupul său, şi tot lucrul însemnează.
Această preasfântă datină a Semnului Crucii s-a păstrat nu numai de către toţi creştinii ortodocşi, de când ocârmuia împărăţia Pravoslavnică a Greciei, dar de acum şi după căderea ei în toate cele patru Patriarhii şi în toate ţările unde şi până acum se află creştinii ortodocşi, adică în Palestina şi Siria, şi Arabia, şi Asia, şi Africa, şi Europa, în Cipru şi Creta, şi în toate insulele Mării Albe şi în Rumelia, şi Pelopones, în Moldova şi Valahia, în Bulgaria şi Serbia, în Anatolia şi Capadochia şi în pământurile Gruzine, şi în cea mai mare parte a pământurilor a toată Rusia şi în altele, necunoscute mie ţări ortodoxe, acelaşi obicei al Semnului Crucii neclintit, cu darul lui Hristos, se ţine, adică şi până astăzi toţi creştinii ortodocşi din toate mai sus zisele ţări aflătoare în această lume, toţi într-un cuget şi într-un suflet şi în unire, cu primele trei degete ale mâinii drepte chipul şi semnul Cinstitei Cruci asupra lor pun şi vor pune până la înfricoşata a doua venire a lui Hristos.

Cap. 4
Despre aceeaşi

Nu numai pentru mai sus zisul folos au dat Sfinţii Apostoli această nescrisă datină a lor tuturor creştinilor ortodocşi, ca prin primele trei degete ale mâinii drepte să pună asupra lor chipul şi Semnul Cinstitei Cruci, ci şi ca de la dânsele, cu sufletul şi inima, să creadă în Preasfânta şi deofiinţă Treime, învăţându-se cu dreptate şi cu gurile sale să o mărturisească întru mântuire.
Astfel, şi cu dreapta sa, şi cu primele trei degete ale ei să propovăduiască pe aceeaşi Preasfântă şi deofiinţă Treime: a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, pe Unul Dumnezeu în trei ipostaze, Semnul Cinstitei Cruci asupra sa făcând şi zicând: „în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” sau „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau „Sfinte, Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, sau „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Dumnezeu Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”, şi alte acestora asemănătoare laude să înalţe Preasfintei Treimi.

Cap. 5
Purtătorii de Dumnezeu părinţi, urmând datinei Apostolilor, ne învaţă despre Semnul Cinstitei Cruci, cu pilde pentru lesnicioasa înţelegere
a Tainelor Preasfintei Treimi

Iar dacă ar zice cineva: „Şi cum este cu putinţă ca mâna dreaptă şi primele ei trei degete să fie un oarecare chip al Tainelor Preasfintei Treimi?” – atunci aceluia să-i fie ştiut cum că mai întâi se cuvine a se dumiri despre fireasca urmare, pentru care purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri ne învaţă, şi atunci mai uşor va putea cunoaşte, precum că şi dreapta şmânaţ, şi primele trei degete ale ei pot fi un oarecare prea mic chip al Tainelor Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschin în prima sa carte, în (limba) greacă, la pagina 573, spune: „Nu atâta din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm cuvântul ce este despre Treime, cât din fireasca urmare.”
De ce spune acest purtător de Dumnezeu bărbat, „gura” tuturor teologilor, a dascălilor Sfintei Biserici ce au fost mai înainte de el, precum că nu atât din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm cuvântul ce este despre Treime, cât din fireasca urmare? De aceea că şi în însăşi Dumnezeiasca Scriptură, adică şi în Vechiul şi în Noul Testament, nu se află despre aceasta multe cugetări, iar fără ele nicidecum nu se poate teologhisi Preasfânta Treime şi chiar acest preasfânt nume, Treimea, în Sfânta Scriptură nu se găseşte, la fel ca şi unime, unitate, una fiinţă, deofiinţă, fiinţă, fără de început, în trei ipostaze, virtute, neprihănit, ziditorul, zidirea şi altele asemenea acestor cuvinte, în Scriptură nu se găsesc. Pentru aceea purtătorii de Dumnezeu părinţi, cu Duhul Sfânt luminaţi fiind, asemenea cuvinte, după puterea şi adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Scripturi, din urmarea firească le-au izvodit pentru limpezimea şi desăvârşirea teologiei Preasfintei şi deofiinţă Treimi.
Iar ca să fie o mai luminată înţelegere a urmării celei fireşti, apoi se cuvine să înfăţişăm mai mult decât toate chipurile, pe care dascălii de la făpturi către oarecare mică înţelegere a Tainelor Preasfintei Treimi ne aduc, pe cea mai apropiată şi mai cuviincioasă pildă a Preasfintei Treimi – omul, despre care în Sfânta Scriptură Însuşi Dumnezeul Cel în trei ipostasuri zice: „Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră” . Deci, pentru acest chip Dumnezeiesc, adică pentru om, Iosif Vrienie, dascăl bisericesc, în cartea sa în [limba] greacă, Despre Sfânta Treime, în Cuvântul al treilea, foarte frumos spune cu aceste cuvinte, pe care eu le-am tradus în limba noastră slavonească [şi] din cuvânt în cuvânt vi le propun :
„Şi precum că şi în noi înşine Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru, pentru că acelaşi este în Unime şi Treime şi de la chipul Lui şi cu noi deofiinţă – aceasta mă încumet a arăta celor ce au cuget. Ci luaţi aminte, vă rog.
De vreme ce icoană a lui Dumnezeu, şi se zice, şi este după înfăţişarea sufletului său omul, dar nu după cum arată faţa, atunci se cuvine ca toate cele apărute după dar în acest chip [icoană] să le credem a fi după firea lor din începutul chipului. Pentru că chipul cel dintâi este începutul şi pilda în fiinţă a formei ce din el se învredniceşte a fi supusă vederii. Şi chipul este o asemănare după cel dintâi chip, fiind întru totul în sine potrivit formei celei din început, schimbându-se doar la materie cu una deosebirea fiinţei. Deci în sufletul omului se întrevede minte, şi cuvânt, şi duh – împreună unimea aceleiaşi fiinţe şi împreună treimea aceleiaşi fiinţe cu adevărat. Şi trei acestea fiind, fiinţa este una, şi nici aceea că sunt trei nu împiedică de a fi aceasta şi una, nici, dimpotrivă, aceea că una ele sunt nu le stinghereşte de a fi în acelaşi timp trei, dar toate sunt şi fiecare în toate este deplin, şi toate depline în fiecare aparte sunt depline.
Pentru că mintea şi cuvântul şi duhul sunt sufletul, şi în minte, şi în cuvânt, şi în duh este sufletul. Nici minte singură, nici cuvântul deosebit, nici duhul despărţit, ci împreună acestea trei sunt firea unui suflet. Toate, în toată mintea, sunt aceleaşi şi toată mintea este în toate aceeaşi, şi toate, în tot cuvântul, sunt aceleaşi şi tot cuvântul este acelaşi în toate, toate, în tot duhul, sunt aceleaşi şi tot duhul este acelaşi în toate, pentru că nu este în parte sufletul în minte sau în cuvânt, sau în duh, ci întru totul deplin este acelaşi în toate trei şi toate acestea trei, întru totul depline, sunt firea sufletului întreg. Mai vârtos însă acestea sunt firea sufletului, căci toată, în tot cuvântul şi duhul, este deplină minte şi totul, în toată mintea şi în duh, este pe deplin cuvânt, şi totul, în toată mintea şi în cuvânt, este pe deplin în sine duh. Prin aceea şi un suflet este minte, cuvânt şi duh. Căci acela ce vorbeşte cu mintea împreună vorbeşte oarecum îndată şi cu cuvântul, şi cu duhul, pentru că una şi aceeaşi minte prin diferite cuvinte mai este încă şi de duh provocatoare, a uneia deci ca o izvoditoare, precum cuvântul de mai departe aceasta va arăta, iar a altuia ca un producător, însă fără patimă şi stricăciune şi ambelor le este fără osteneală. Şi acel ce a înfăţişat cuvântul luminat înfăţişează împreună cu el mintea şi duhul, pentru că unul şi acelaşi cuvânt cuvânt este şi al minţii şi al duhului, ci al minţii deci ca acela ce s-a născut din ea, iar al duhului şi ca acela ce este cuvânt însufleţit, şi ca acela ce este de o fiinţă cu el. Şi cel ce a înştiinţat cu duhul împreună cu el a vestit şi mintea şi cuvântul, pentru că unul şi acelaşi duh este şi duhul minţii şi al cuvântului, ci al minţii deci pentru că de la ea provine, iar al cuvântului, pentru că este cauzat de minte şi ca acela ce îi este de o fiinţă. Căci are şi mintea cuvântul de o fiinţă şi împreună fără de început, precum şi duh, ca să nu fie fără de suflare şi necuvântător, se îmbogăţeşte şi cuvântul cu mintea şi duhul, ca să nu fie socotit fără de minte şi fără de duh. Este bine unit şi duhul cuvântului cu adevărat şi de minte, ca să nu se spună fără minte şi necuvântător.
Dar nimeni auzind rostit acest cuvânt nu-şi va închipui vorbirea mea cu organele cele glăsuitoare vorbită, sau duhul, iarăşi, ca o inspiraţie şi expiraţie aceasta a noastră, acţionată de plămâni, ci cuvântul este partea aceea cuvântătoare a sufletului, după care toţi ne numim cuvântători. Şi duhul, iarăşi, partea aflătoare a acestuia este şi în gând şi este fără de vorbire, şi nu o risipim. Însă încă şi alta este mintea, alta cuvântul, alta acest mijlocitor numit duh, dar şi aşa una de alta sunt unite cu legătură desăvârşită, încât o unime din ele fiind cercetată, toate cu această unime se cercetează, şi o unime despărţind, se despart şi celelalte. Şi o unime fiind lucrătoare, îndată şi celelalte devin lucrătoare. Şi nici minte nu este fără cuvânt sau fără duh, nici cuvânt nu este fără minte sau duh, nici duhul nu este fără minte sau cuvânt cândva, ci împreună sunt: mintea, cuvântul, duhul, şi se unesc cu mărginire, şi se despart iarăşi cu unire.
Iarăşi, că şi de este o unime oarecare a firii acest chip al lui Dumnezeu, în care, înţelegere curată având, întrevedem mintea, cuvântul, duhul, prin unime în sine cunoscut şi întregit, dar însuşirea fiecăreia din celelalte două le desparte între ele, pentru că mintea naşte cuvântul. Însă ea este nenăscută, şi cuvântul se naşte deci din minte, dar el nu naşte pe nimeni, şi duhul provine din minte, dar nici naşte, nici se naşte câtuşi de cât, ci ca o unime a acelor trei, rămâne netăiat şi nedespărţit, la fel şi însuşirea fiecăreia dintre celelalte două se păzeşte nedespărţită. Căci nici nu se naşte minte din minte, precum cuvântul, nici iese în acelaşi fel precum duhul (spiritul) de la cineva, ci ea singură rămâne nenăscută, cu totul neschimbată păstrându-şi însuşirea ei. Iarăşi, nici cuvântul nenăscut este ca şi mintea, nici precum spiritul, aşa şi el iese din minte, ci el singur se naşte fără patimă de la ea şi cu totul neschimbat îşi păstrează însuşirea sa. Nici duhul este nenăscut, precum mintea, nici se naşte precum cuvântul din minte, ci iese numai fără daună şi el din minte cu alt chip nespus şi neamestecat îşi păzeşte în toate însuşirea sa.
Iar dacă acestea se întrevăd neclar pentru un chip [icoană] din această pildă, atunci cu mult mai vârtos în tot acest început al chipului trebuie să se pună înainte aici, după cuvântul Facerii: «Să facem omul după chipul şi asemănarea noastră» . Iar acolo mai presus de toate este cuvântul şi mintea. Însă, fiindcă din cele ale lui Dumnezeu nici una nu este fără ipostas, în ipostas zicem pentru acele ce se întrevăd acolo în Dumnezeire şi trei Feţe unite într-o singură fire, şi acestea ne sunt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, nu Dumnezeu şi Dumnezeu şi Dumnezeu. Să nu fie! Că aceasta este cu adevărat multă dumnezeire [politeism] şi altă credinţă elinească. Ci pe acele trei ipostasuri să le slăvim, ale Unuia cu fiinţa Dumnezeu, precum cu adevărat şi în noi se întrevede şi a fi se crede că este mintea şi cuvântul şi duhul, nu suflet şi suflet şi suflet. Dar acestea ce sunt trei cu însuşirile, unul este într-o fire – sufletul”.
Până aici sunt Cuvintele Preacuviosului Iosif Vrienie, prin care spune precum că omul cu sufletul său este şi se zice a fi chipul lui Dumnezeu.
Despre aceasta şi Sfântul Ioan Damaschin scrie în prima sa carte grecească, la pagina 573, aşa:

Din Teologie
Cum se înfăţişează omul lui Dumnezeu

„Dacă după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu este să fie omul, aceasta arată a fi în trei însuşiri sufletul său cel cugetător şi cuvântător, adică minte şi cuvânt şi duh, după cum şi în fiinţa Dumnezeiască: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Că precum Tatăl Însuşi Tatăl este, şi nu Fiul, şi Fiul Însuşi Fiul este, şi nu Tatăl, şi Duhul Însuşi Duhul Sfânt este, şi nu Fiul sau Tatăl, în acelaşi fel şi mintea aceasta minte este, şi nu cuvânt, şi cuvântul acesta cuvânt este, şi nu duh, şi duhul acesta duh este, şi nu cuvânt sau minte. Iată, deci, că nici se amestecă prin unire, nici se despart prin număr, căci ele trei o unime sunt, şi unimea aceasta în toate trei este de o fire şi de o fiinţă fiind, una cu alta de-a pururi”.
Până aici Sfântul Damaschin.
Din aceste cuvinte se poate în parte înţelege despre urmarea cea firească, pe care purtătorii de Dumnezeu părinţi pentru o mai lesnicioasă înţelegere a Tainei Preasfintei Treimi o întrebuinţează în Teologie, iar mai ales când aduc oarecare pilde şi asemănări pentru Ziditor de la făpturi. Dar de vreme ce şi eu am scopul de a scrie despre alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, cum poate alcătuirea acestor degete a fi un chip oarecare şi o asemănare a Tainei Preasfintei Treimi, pentru aceasta cuvintele de mai sus întru mărturie le-am adus, pentru mai buna înţelegere a rânduielii şi urmării celei fireşti, prin care despre lucrul ce stă înainte, după puterea neputincioasei mele minţi, Domnul ajutând, mă voi sârgui a arăta.

Cap. 6
Despre aceleaşi

A şti se cuvine că purtătorii de Dumnezeu Părinţi spre o mai luminată înfăţişare a tainelor Preasfintei Treimi – a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi a uneia şi aceleiaşi a Lor fiinţă Dumnezeiască, când dintre făpturi aduc o pildă oarecare, apoi un singur lucru anume pun înainte spre închipuirea unei fiinţe în unime, având acest lucru trei calităţi pentru înfăţişarea celor trei ipostasuri ale Unuia întru o fiinţă Dumnezeu. După cum şi mai sus zisele cuvinte mărturisesc, sufletul omului, cu cele trei calităţi ale lui – minte, cuvânt şi duh –, este asemuit cu chipul unimii Dumnezeieşti, sub înfăţişarea celor trei feţe ale Preasfintei Treimi – a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Deci şi acest chip, adică omul, pentru reprezentarea unimii Dumnezeieşti, este cel mai apropiat şi mai cuviincios exemplu încuviinţat de sfinţi, după cum s-a spus, decât toate celelalte chipuri despre făpturi, pentru că încuviinţează Sfinţii [Părinţi] şi soarele însuşi în chipul unimii Dumnezeieşti, iară cercul lui şi razele, şi lumina – în chipul celor trei feţe ale Preasfintei Treimi, şi alte încă asemenea pilde către o oarecare mică arătare a tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia întru o fiinţă Dumnezeu, aduc Sfinţii Părinţi. Însă întru totul desăvârşit şi neapărat chip al Unuia în trei ipostasuri Dumnezeu, între făpturi nicidecum nu se găseşte, ci numai în parte, pe cât este cu putinţă ca puţin mai limpede să se arate Taina celor trei feţe Dumnezeieşti şi unimea lor Dumnezeiască. Iar celelalte în chipurile acestora, care necuviincioase sunt întru înfăţişarea celei de mai sus zise Taine, pentru asemuirea cu ea, ca nepotrivite, se înlătură.

Cap. 7
Despre aceleaşi

Având de gând să mă apropii de acum către arătarea despre felul în care alcătuirea primelor trei degete ale dreptei poate fi un oarecare chip şi asemănare al Tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia deofiinţă Dumnezeu, am chibzuit să cercetez mai întâi despre coşurile cu trei toarte, făcute de preacuviosul şi de Dumnezeul purtătorul părintele nostru Paisie cel Mare, cum fiecare coş cu cele trei toarte ale sale formează pe Unul într-o fiinţă Dumnezeu în trei ipostaze.
Acest purtător de Dumnezeu bărbat dar prin descoperirea lui Dumnezeu [a fost trimis] pentru îndreptarea oarecărui stareţ foarte îmbunătăţit, însă nepriceput în Sfânta Scriptură, care din neştiinţa sa a ajuns într-o asemenea erezie că pe Sfânta Treime nu Treime, ci doime zicea că este, a Tatălui şi Fiului, iar pe Duhul Sfânt Îl lăsa, spunând că Acesta nu este de la Dumnezeu. Privind la viaţa lui cea mare, mulţi oameni de rând i-au urmat relei lui credinţe şi acestei cugetări, şi învăţături, şi au ajuns într-o asemenea erezie. Deci, pentru îndreptarea acelui stareţ şi a celor ce i-au urmat lui, a făcut cu mâinile sale multe coşuri cu trei toarte şi a venit acolo unde vieţuia stareţul, dându-se drept străin, vânzător al lucrului său de mână.
Mulţi însă dintre cei ce se aflau pe lângă stareţ, următori ai netrebnicei lui învăţături şi nedreptei lui credinţe, l-au întrebat pe sfânt de coşuri, pentru ce sunt făcute cu trei toarte. Iară el, răspunzându-le lor, zicea: „De vreme ce sunt robul Preasfintei Treimi şi iubitor cu râvnă al Acesteia, de aceea şi coşurile mele în chipul Sfintei Treimi le-am făcut cu trei toarte, ca nu numai cu inima să cred şi cu gura să mărturisesc, dar şi cu lucrul meu de mână, care întruchipează Sfânta Treime, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, S-o proslăvesc, pentru că prima toartă este chipul lui Dumnezeu Tatăl, a doua chipul lui Dumnezeu Fiul, a treia chipul lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Şi precum vedeţi, iată fiecare coş are trei toarte, iară împreună una este. Aşa şi în Sfânta Treime încă trei feţe sunt, dar un singur Dumnezeu”. Prin aceste scurte cuvinte ale sale Taina Sfintei Treimi dezvăluind şi de la rătăcirea lor la calea adevărului prin multe cuvinte pline de darul Sfântului Duh aducându-i, şi prin Sfânta Scriptură întru adevărata mărturisire a Preasfintei Treimi, a Unuia adevărat Dumnezeu întărindu-i pe ei, a mulţumit lui Dumnezeu, întorcându-se în sihăstria sa.
Din această pildă a coşurilor cu trei toarte, pe care a folosit-o acest purtător de Dumnezeu părinte pentru dezvăluirea Tainelor Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu, se poate înţelege că şi mâna dreaptă cu primele trei degete ale ei vădeşte aceeaşi Taină a Treimii Unuia Dumnezeu, după cum îndată vom vedea.

Cap. 8
Despre alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, cu care se înfăţişează şi se propovăduieşte Taina Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu

Toţi creştinii ortodocşi ai Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici, oriunde s-ar afla, după nescrisa tradiţie a Apostolilor, pun asupra sa semnul şi chipul Cinstitei Cruci cu primele trei degete ale mâinii drepte, învrednicindu-se prin asemenea alcătuire a degetelor să înfăţişeze şi să propovăduiască Taina Preasfintei Treimi a Unuia Dumnezeu. Prin asemenea preasfântă însemnare a Cinstitei Cruci, mâna dreaptă închipuieşte unitatea fiinţei, adică chipul unimii Fiinţei Dumnezeieşti, iară primele trei degete ale ei formează Preasfânta Treime, adică trei ipostasuri Dumnezeieşti, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Primul deget este întruchiparea Tatălui, iar arătătorul, chipul Fiului, iară mijlociul, chipul Sfântului Duh. Şi precum primul deget de-a pururea este întâiul deget şi nicidecum nu poate să fie sau să se numească nici arătător, nici mijlociu, ci în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa o păstrează netrecător şi neschimbat şi neclintit niciodată, aşa şi Tatăl de-a pururea este Tatăl şi nicidecum nu poate să fie sau să Se numească nici Fiul, nici Sfântul Duh, ci în hotarele Sale stă întărit şi starea Sa în ipostas o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată. Şi precum degetul cel arătător de-a pururea este arătătorul, şi nicidecum nu poate să fie şi să se numească nici primul deget, nici mijlociul, dar în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată, la fel şi Fiul de-a pururea este Fiul şi nicidecum nu poate să fie şi să Se numească nici Tatăl, nici Sfântul Duh, ci în hotarele Sale stă întărit şi starea Sa în ipostas o păstrează netrecătoare şi neschimbată şi neclintită niciodată. Şi precum degetul mijlociu mereu este mijlociul, şi nicidecum nu poate să fie şi să se numească nici primul deget, nici arătătorul, ci în hotarele sale stă întărit şi însuşirea sa ipostatică o păstrează netrecătoare şi neschimbată şi neclintită niciodată, aşa şi Sfântul Duh de-a pururea este Duhul Sfânt şi nicidecum nu poate să fie şi să Se numească nici Tatăl, nici Fiul, dar în hotarele Sale stă întărit şi însuşirea Sa o păstrează netrecătoare şi neschimbată, şi neclintită niciodată.
Primele trei degete se numără astfel: cel dintâi deget este primul deget [degetul mare], cel de-al doilea deget este arătătorul, cel de-al treilea deget este mijlociul. Aşa şi în Sfânta Treime: cea dintâi faţă este Tatăl, cea de-a doua faţă este Fiul, cea de-a treia faţă este Duhul Sfânt. Şi precum între aceste primele trei degete o oarecare mijlocire şi amestec al altor oarecare degete nicidecum nu se află şi nu poate fi, ci aceste primele trei degete unul de altul se ţin şi sunt încă aproape unul de altul fără nici o mijlocire: primul dar deget şi, îndată lângă el, arătătorul şi, îndată lângă el, mijlociul. Iar dacă s-ar fi putut într-un fel oarecare, ca între primele trei degete să existe o oarecare mijlocire şi amestec al altor careva degete, atunci treimea degetelor îndată s-ar risipi şi, în locul treimii degetelor, s-ar face pătrimea sau cincimea degetelor.
La fel şi între cele trei feţe ale Preasfintei Treimi nicidecum nu este nici o mijlocire şi amestec al unor altor feţe şi nici nu poate fi, însă cele trei feţe una de alta se ţin şi aproape una de alta încă sunt, fără nici o mijlocire: Tatăl deci şi îndată lângă El Fiul, şi îndată lângă El Duhul Sfânt. Iar dacă s-ar fi putut într-un fel oarecare ca între cele trei feţe ale Sfintei Treimi să fie o oarecare mijlocire şi amestec al altor oarecare feţe, atunci Treimea feţelor s-ar risipi şi în loc de Treimea feţelor s-ar face pătrimea şi cincimea feţelor. De aceea între cele trei feţe ale Preasfintei Treimi nicidecum nu este nici o mijlocire şi nu poate fi.
Precum primele trei degete ale mâinii drepte – primul [cel mare] şi arătătorul şi mijlociul – trei sunt încă prin însuşirile sale, dar una cu fiinţa trupească, aşa şi cele trei ipostaze Dumnezeieşti – Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh – trei sunt cu însuşirile sale, dar una însă în fiinţa Dumnezeiască. Dar şi între primele trei degete ale mâinii drepte se păstrează o oarecare rânduială şi urmare, pentru că se zice: primul deget [cel mare] şi arătătorul şi mijlociul, dar nu, primul deget, şi mijlociul şi arătătorul, sau degetul arătător şi primul, şi mijlociul, sau degetul arătător şi mijlociul, şi arătătorul, sau degetul mijlociu şi arătătorul, şi primul, ci de-a pururea se spune: primul deget şi arătătorul, şi mijlociul, pentru rândul şi ordinea lor. Aşa şi la Sfintele trei ipostasuri în slavosloviile Bisericeşti se păstrează după rânduiala Sfântului Botez de la Hristos Mântuitorul, prin Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, spusă în Evanghelie: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” , dar nu în numele Tatălui şi Sfântului Duh şi Fiului sau în numele Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau în numele Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau în numele Fiului şi Sfântului Duh şi Tatălui, sau în numele Sfântului Duh şi Tatălui şi Fiului, sau în numele Sfântului Duh şi Fiului şi Tatălui, ci în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Pentru aceasta cele trei Dumnezeieşti ipostaze pururea se spun: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, dar nu Tatăl şi Sfântul Duh şi Fiul, sau Fiul şi Tatăl şi Sfântul Duh, sau Fiul şi Sfântul Duh şi Tatăl, sau Sfântul Duh şi Tatăl şi Fiul, sau Sfântul Duh şi Fiul şi Tatăl, ci mereu, precum şi înainte s-au spus, se zice după rânduiala cea de Dumnezeu dată: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Asemenea şi Dumnezeiasca Biserică preamăreşte pe Preasfânta Treime, zicând: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, dar nu Slavă Tatălui şi Sfântului Duh şi Fiului sau Slavă Fiului şi Tatălui şi Sfântului Duh, sau Slavă Fiului şi Sfântului Duh şi Tatălui, sau Slavă Sfântului Duh şi Fiului şi Tatălui, ci de-a pururea, după cum s-a spus, preamăreşte: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.
Aceasta în parte s-a arătat precum că mâna dreaptă şi alcătuirea primelor trei degete ale ei, cu care creştinii ortodocşi Semnul Cinstitei Cruci asupra sa îl închipuie, este o mică pildă a tainelor Preasfintei Treimi a unuia adevărat întru fiinţă Dumnezeu. Să se bucure deci, şi să se veselească toţi creştinii ortodocşi şi dreptcredincioşii, pentru că prin asemenea alcătuire a celor trei degete ale dreptei, însemnându-se şi spunând: „În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” sau „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” şi alte laude Preasfintei Treimi înălţând, precum cu inima ar crede în dreptate şi cu gurile ar mărturisi întru mântuire, aşa şi cu dreapta sa şi cu primele trei degete ale ei, se învrednicesc a lăuda şi preamări şi propovădui Taina Preasfintei Treimi, a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, a unuia întru o fiinţă adevăratul Dumnezeu. Cu aceleaşi dar primele trei degete ale mâinii drepte Semnul Cinstitei Cruci asupra sa punând şi zicând la adunare şcu toţi împreunăţ: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”, iar în singurătate, „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, se învrednicesc să laude şi să preamăreasă şi să propovăduiască rânduiala Cuvântului lui Dumnezeu Cel deofiinţă a Sfintei Treimi, a Domnului nostru Iisus Hristos şi cea de trei zile moarte a Lui, şi cea de trei zile îngropare a Lui, şi învierea, întru mântuirea sufletelor sale şi în nădăjduirea vieţii veşnice în ceruri cu toţi sfinţii întru nesfârşite veacuri.

Cap. 9
Despre schismatica alcătuire armenească a degetelor – primul deget cu al patrulea şi al cincilea. Poate oare această alcătuire a degetelor să arate mărturisirea Tainei Preasfintei Treimi?

Pe cât de departe stă cerul de la pământ şi pe cât de departe stă Răsăritul de Apus, atâta de departe stă această răzvrătire armenească a alcătuirii din primul deget cu al patrulea şi al cincilea de aceea ca prin ea să se arate o urmă oarecare a Tainei Preasfintei Treimi. Iar dacă şi zic aceşti rătăciţi de la adevăr că şi în alcătuirea lor sunt tot trei degete şi de aceea şi ei, prin asemenea alcătuire a lor a degetelor, pot arăta Taina Preasfintei Treimi, dar care sunt însă acele trei degete ale lor? Primul deget şi al patrulea, şi al cincilea. Oare cu aceste ale voastre trei degete vă încumetaţi să mărturisiţi Taina Preasfintei Treimi? Cu cel dintâi deget – prima faţă, a Tatălui. Iar cu al patrulea deget, pe care faţă vă încumetaţi a o mărturisi? Pe a doua, a Fiului? Să nu fie! Pentru că la înfăţişarea feţei a doua, a Fiului, se ia al doilea deget, arătătorul, şi nu al patrulea. Iar cu al cincilea deget pe care faţă vă încumetaţi a o mărturisi? A treia, oare, a Sfântului Duh? Să nu fie! Pentru că la înfăţişarea feţei a treia, a Sfântului Duh, se ia degetul al treilea, mijlociul, şi nu al cincilea. Primele trei degete ale mâinii drepte se iau dară la închipuirea celor trei feţe ale Preasfintei Treimi: primul deget, în chipul primei feţe, a Tatălui; al doilea deget, arătătorul, în chipul feţei a doua, a Fiului; al treilea deget, mijlociul, în chipul feţei a treia, a Sfântului Duh. Şi cu acest fel de alcătuire a primelor trei degete ale mâinii drepte se învoieşte toată Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică, după tradiţia Apostolilor, pentru înfăţişarea Tainelor Preasfintei Treimi, a Unuia deofiinţă Dumnezeu.
Iar împotrivitorii se leapădă de Apostoliceasca alcătuire a primelor trei degete ale dreptei şi iau armeneasca alcătuire a primului deget cu al patrulea şi al cincilea: primul deget, în chipul Tatălui, iudaic au luat, iar pe Fiul şi pe Duh de Dumnezeire Îi lipseşte, precum Arie şi Macedonie, luând elineşte al patrulea şi al cincilea degete pentru înfăţişarea unor oarecare a patra şi a cincea feţe. În locul Tainelor Preasfintei Treimi a unuia Dumnezeu, bagă oarecare multă dumnezeire elinească, deoarece cu prima faţă, adică a Tatălui, oarecare a patra şi a cincea, feţe izvodind cu această a lor potrivnică de Dumnezeu alcătuire armenească a degetelor, li se pare prin aceste trei degete, primul şi al patrulea şi al cincilea, a mărturisi Taina Preasfintei Treimi. Dar nu este o asemenea mărturisire a Preasfintei Treimi, nu este! Ci este defăimare îngrozitoare şi înspăimântătoare, şi auzului celor binecredincioşi nesuferită. Căci cine dintre cei ce au mintea sănătoasă s-ar învoi la asemenea luptătoare de Dumnezeu şi păgânească cugetare, ca să primească al patrulea deget în chipul feţei a doua a Preasfintei Treimi, a Fiului, şi al cincilea deget să-l primească în chipul feţei a treia a Preasfintei Treimi, a Sfântului Duh? Au doar de ar fi intrat în el o legiune de draci, şi mintea pierzându-şi desăvârşit, şi îndrăcindu-se, ar rosti o asemenea straşnică hulă asupra Preasfintei Treimi.
Dacă ar fi ca schismaticii, ce tăgăduiesc datina Apostolilor pentru însemnarea Crucii cu alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte, ar fi îndrăgit obiceiul armenesc numai pentru acea alcătuire a primului deget cu al patrulea şi al cincilea, iar în ele nu ar fi cuprinsă Taina Sfintei Treimi, atunci numai pentru lepădarea datinii Apostolilor, dar nu pentru hula lor, ar fi fost osândiţi. Dar de vreme ce stau tare în îndărătnicia lor şi se încumetă cu asemenea de trei ori blestemată şi păgânească alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea să hotărască Taina Sfintei Treimi, atunci pentru a sa născocire, a unei oarecare deosebite şi nemaiauzite Treimi, în care al patrulea deget, o oarecare a patra faţă, şi al cincilea, o oarecare a cincea faţă, plăsmuiesc, şi pentru hula lor nepocăită asupra adevăratei Preasfintei Treimi nu vor avea iertare nici în acest veac, nici în cel viitor, dar pentru vecie cu dracii vor fi osândiţi în gheena focului de dreptul Judecător Hristos Dumnezeul nostru în ziua dreptei răsplătiri după fapte.
Iar dacă schismaticii nicidecum nu pot să priceapă şi să cunoască, şi să înţeleagă că în această alcătuire armenească a primului deget cu al patrulea şi al cincilea este o straşnică defăimare asupra Preasfintei Treimi, apoi unii ca aceia nu sunt vrednici nici oameni să se numească, dar fără asemănare mai nepricepuţi decât dobitoacele şi încă fără minte sunt.

Cap. 10
Despre ereticul Martin Armeanul

Întoarce-s-ar boala pe capul ereticului Martin Armeanul, pentru că acesta primul venind în Rusia, la Kiev, a semănat pe curatul ogor al din nou luminatului popor rusesc multă neghină de suflet stricătoare a învăţăturilor sale ereticeşti, scriindu-le pe ele în douăzeci de capete, şi de pe aceste douăzeci de capete scriind o sută de cărţi, le-a împărţit la mulţi să le scrie şi le-a împrăştiat rangului preoţesc, şi i-a învăţat pe ei şi le-a tălmăcit lor de multe ori acele douăzeci de capete. Şi în capul optsprezece învaţă alcătuirea degetelor mâinii, primul deget cu ultimele două, iar cu arătătorul şi mijlociul poruncea să-şi facă cruce şi popilor, să binecuvânteze.
Şi astfel această armenească alcătuire a degetelor, cu celelalte oarecare potrivnice Soborniceştii Biserici obiceiuri, unele, din neştiinţă, parcă obiceiuri bune, în felurite părţi ale Rusiei primindu-le le ţineau. Însă n-au fost mulţi de aceia, pentru că ceilalţi, toţi ruşii în nenumărată mulţime, ţineau vechiul obicei şi în alcătuirea primelor trei degete ale mâinii drepte şi în altele, după datina Sfintei Soborniceştii Biserici, fără nici o schimbare chiar până în timpul Soborului ce a fost în vremea mitropolitului Macarie. De atunci s-a schimbat vechea datină a Sfintei Biserici de Răsărit şi în loc de a se însemna cu primele trei degete, s-a poruncit cu două, cu arătătorul şi mijlociul, a-şi face cruce şi a binecuvânta, despre care sobor puţin mai jos se vorbeşte.

Cap. 11
Din care cauză anumite Biserici cad în erezii şi în tăgăduirea datinilor apostoliceşti şi bisericeşti, fără nici o nădejde de ridicare şi îndreptare

Câtă vreme fiecare biserică aparte va urma întru totul judecăţii şi rostului şi mărturisirii credinţei ortodoxe şi datinilor Sfintei Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici şi va lua totdeauna îndrumare şi povaţă de la ea, atunci acea biserică, cu darul lui Dumnezeu, stă de-a pururea tare şi neclintită, fără nici o cădere. Iar când se va trufi şi se va crede pe sine a fi de voia sa întru toată ocârmuirea sa, şi va nesocoti Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, şi nu va voi să se întrebe de ea în lucruri nedumerite şi mari, iar mai vârtos în năpădirile ereticeşti, şi îndrumare întru toate de la ea nu va lua, atunci unei asemenea biserici aparte neapărat îi va urma căderea veşnică fără ridicare.
În acest fel, toată-toată marea Biserică a Etiopiei, după cel de-al treilea Sfânt Sobor Ecumenic, rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura Soborniceştii Biserici, a căzut pentru vecie în erezia lui Nestorie, fără ridicare. Asemenea şi toată-toată Biserica Armeniei celei Mari şi celei Mici, după cel de-al patrulea Sfânt Sobor Ecumenic, rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura Soborniceştii Biserici, a căzut pentru vecie în erezia lui Evtihie şi în alte prea multe, cumplite rătăciri, fără nici o ridicare.
Iară după Sfântul Sobor Ecumenic al şaptelea, trecând nu puţină vreme, cea mai dintâi şi mai mare Biserică Apuseană, mai vârtos decât celelalte mai sus zise biserici cu trufia sa înălţându-se până la cer şi rupându-se de la îndrumarea şi învăţătura, şi unitatea cugetării, şi buna înţelegere cu Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică şi de la toate cele patru scaune ale patriarhilor, a căzut pentru vecie în noianul ereziilor şi rătăcirilor sale şi zace în ele fără nici o nădejde de ridicare.
Iară Sfânta şi Pravoslavnica Biserică a toată Rusia, de la începutul luminării sale, pe care s-a învrednicit să o primească, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, de la Sfântul Scaun al Constantinopolului, urmând smereniei lui Hristos şi tare şi neclintit ţinându-se de Sfânta Sobornicească şi Apostolicească Biserică, şi întru toate înţelegere având cu cele patru scaune ale patriarhilor, petrece, cu darul lui Dumnezeu, şi până acum păzind ca lumina ochilor credinţa ortodoxă, curată şi neprihănită şi datinile Apostolilor şi obiceiurile Bisericii nemişcate, şi le va păstra până la sfârşitul lumii. Numai o singură [dată], cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în Biserica Rusiei s-a întâmplat să fie Sobor pe vremea mitropolitului Macarie, ale cărui învăţături şi obiceiuri potrivnice lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici, semănate de mai sus zisul eretic Martin Armeanul în Rusia şi păstrate de unii până în acel timp, li s-au părut adevăr a fi părinţilor soborului. Şi nu din trufia lor. Să nu fie! Ci numai pentru prostia lor şi pentru neştiinţă acele învăţături potrivnice, după cum s-a spus, li s-au părut adevăr a fi. Şi fără să le propună pe acestea spre judecată Soborniceştii Biserici, neîntrebând despre ele sfintele patru scaune ale patriarhilor, fără a cere sfatul lor, care câtuşi de puţin se cuvenea să fie pentru asemenea lucru mare, ci de la un oarecare eretic mincinos, scriitorul Vieţii preacuviosului Eufrosinie al Pskovului, şi încă şi cu mincinoasa şi plăsmuita mărturie despre Sfântul Meletie patriarhul Antiohiei şi Theodorit, precum că ei ar fi învăţat să alcătuiască primul deget cu al patrulea şi al cincilea, şi în ele s-ar încheia Taina Sfintei Treimi, iar cu două degete, arătătorul şi mijlociul, să urmeze a-şi face cruce şi să binecuvânteze.
Din asemenea mincinoase mărturii ademenindu-se, s-au încumetat singuri, de voia lor, fără sfatul cu Soborniceasca Biserică, să întocmească soborul său şi cartea numită Stoglav [O sută de capete], scriind în ea toate mai sus zisele învăţături potrivnice Sfintei Biserici, şi pe cei ce nu le ţin pe acelea i-au dat anatemei, în care au scris şi despre aceea ca să-şi facă cruce cu două degete, zicând: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat, după cum au spus şi Sfinţii Părinţi”. Şi astfel, părinţii acestui Sobor, în locul aceleia, ce până la vremea lor o mică parte din popor se însemna cu două degete, un asemenea al său nechibzuit jurământ au făcut, încât nenumărată mulţime de popor creştin, temându-se de jurământul lor, au lăsat Semnul Cinstitei Cruci cel cu primele trei degete, după datina Apostolilor, şi au început a-şi face cruce cu două degete, şi au luat şi celelalte obiceiuri, potrivnice datinii Apostolilor.
Dar de vreme ce o asemenea alunecare în Sfânta Biserică a Rusiei s-a petrecut nu din înălţare şi trufie sau împotrivire către Soborniceasca Biserică, ci de la cea mai de pe urmă prostie şi nesocotinţă a părinţilor acesteia, de aceea şi Dumnezeu preamilostivul nu a lăsat în această alunecare să rămână pe vecie Sfânta Biserică a Rusiei. Ci, cu darul Său, l-a luminat pe domnitorul ţar Aleksei Mihailovici singur stăpânitor a toată Rusia şi pe preasfinţitul patriarh Nikon şi pe tot sfinţitul sobor, şi i-a învrednicit pe ei cu râvna sa Dumnezeiască, ca să se sârguiască din tot sufletul, în unire cu Soborniceasca Biserică şi preasfintele patru scaune ale patriarhilor, să îndrepte atât cărţile bisericeşti cu cele vechi greceşti şi slavoneşti, cât şi soborul cel de o sută de capete şi toate ale lui potrivnice Sfintei Biserici obiceiuri, şi blestemul lui prin Sfântul Sobor a-l desfiinţa şi a-l strica şi a-l nimici, şi în nefiinţă a le aduce, şi iarăşi a înnoi vechile şi apostoliceştile datini şi obiceiuri ale Soborniceştii Pravoslavnice Biserici a Răsăritului, care şi cu însăşi fapta a urmat, cu darul lui Hristos. Încă şi cărţile bisericeşti s-au îndreptat şi obiceiurile vechi şi datinile Apostolilor păzite de Apostoliceasca Soborniceasca Biserică s-au înnoit şi în loc de semnul Armenesc al Crucii celei de două degete, iarăşi au început creştinii ortodocşi cu primele trei degete ale mâinii drepte să pună asupra sa Semnul Cinstitei Cruci, după datina Apostolilor. Şi bucurie negrăită a fost pentru aceasta în toată Pravoslavnica Biserică a Rusiei şi a tot poporul ortodox iubitor de Hristos din toată Rusia, pe care, din pornirea sa, nerăbdând diavolul, ce pentru mândria sa a fost aruncat din ceruri, a dobândit pe oarecare din rânduiala preoţească şi monahicească, nebuni şi dascăli mincinoşi, drept vase ale sale întru toate ascultători, care ţinându-se de acel sobor de o sută de capete, trufindu-se cu mândrie diavolească şi dezbinându-se de la Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică, au căzut pentru vecie în schismă cu prăbuşire netămăduită şi s-au ridicat între ei felurite şi multe răzvrătiri, şi au stricat cu ele mare mulţime de popor rusesc. Din aceasta se poate înţelege cum că acel sobor de o sută de capete, aşezat samavolnic şi cu de la sine putere, fără sfatul Soborniceştii Biserici, prin cele ce au fost legiuite, de câte căderi pentru vecie în schismă a sufletelor creştineşti s-a făcut vinovat?

Cap. 12
Socotinţa cuvintelor Soborului de o sută de capete, care zice:
„Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat, după cum au spus şi Sfinţii Părinţi”

Aceste cuvinte: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete”, sunt plăsmuire Armenească, pentru că ei îşi fac cruce cu două degete, după cum am mai vorbit despre aceasta de mai multe ori.
Iar aceste cuvinte: „Precum şi Hristos”, adică „precum şi Hristos Şi-a făcut cruce”, sunt neadevărate şi defăimătoare. Neadevăr deci, pentru că despre aceasta nu se găseşte mărturie în Evanghelii, iar defăimătoare – deoarece doar ca pe un simplu om a fi Îl înfăţişează pe Hristos, şi nu ca pe Dumnezeu-om. Aş fi vrut să-i întreb pe acei ce cred astfel: Când Şi-a făcut Hristos cruce cu două degete, înainte oare de Preacinstitele Sale Patimi, şi înainte de Cruce? Dar aceasta nicidecum nu este adevărat, pentru că despre Crucea Lui se aminteşte în timpul Preacinstitelor Lui Patimi, dar nu înainte de patimi. Au poate după învierea Sa Şi-a făcut Cruce cu două degete? Dar şi aceasta nicidecum nu este adevărat, pentru că nu avem nici despre aceasta mărturie. Au poate după Înălţarea Sa, când şedea de-a dreapta Tatălui, a început să-Şi facă cruce cu două degete, şi până acum Îşi face cruce? Pentru că părinţii Soborului de o sută de capete presupun că şi acum îşi face cruce. Dar cine va fi atât de nebun să gândească despre Dumnezeu-omul, Hristos Dumnezeul, de-a dreapta Tatălui şezând, ca despre un simplu om ce are nevoie de Semnul Crucii? Nicidecum, pentru că aceasta departe este de adevăr şi este o nesocotită născocire omenească, întemeiată pe nisipul deşertăciunii omeneşti.
Ca unor oameni simpli, neîmpărtăşiţi de Dumnezeire după Dumnezeire, Sfinţilor Apostoli li se cuvine să întrebuinţeze Semnul Crucii, dar nu pe vremea petrecerii lor cu Domnul, pentru că pe atunci nu era încă Crucea Domnului chiar până la Patimile Domnului, ci încă şi atunci când le vorbea Domnul de Patimile Sale, ei nu înţelegeau Cuvântul, pentru că a fost ascuns pentru ei. Dar după Înălţarea Domnului au început Sfinţii Apostoli a face asupra lor Semnul Cinstitei Cruci cu primele trei degete ale mâinii drepte şi precum singuri făceau, aşa şi tuturor celor ce credeau în Sfânta Treime, au lăsat prin cuvântul său să facă. Şi cu asemenea Semn al Crucii se însemnau şi toţi sfinţii, şi toţi creştinii ortodocşi şi până acum se însemnează, cu darul lui Hristos, întrebuinţând acest Semn al Crucii ca o armă nebiruită spre alungarea diavolului şi a tuturor duhurilor celor nevăzute, şi spre izbăvirea de toate patimile, şi spre tămăduirea tuturor neputinţelor, şi spre sfinţirea sufletului şi trupului. Iară Hristos Mântuitorul, Care nu este un simplu om, ci Dumnezeu şi Om fiind, nicidecum nu avea şi nu are nevoie de aceasta, nici de cea de două, nici de cea de trei degete însemnare a Crucii întru oarecare ajutor sieşi şi apărare de puterile potrivnice, dar El singur dă ajutor în toate nevoile şi trebuinţele tuturor celor ce cu credinţă şi dragoste şi cu însemnarea Cinstitei Cruci cheamă Preasfântul Său nume.
Iar dacă cineva cu zicere ar pretinde că aceste cuvinte ale părinţilor Soborului de o sută de capete sunt adevărate şi vrednice de crezut încă, precum că Hristos îşi făcea cruce cu însemnarea cea de două degete a Crucii, atunci acela să ştie cu încredinţare că Îl face pe Hristos, Dumnezeul-Om, un simplu om şi pătimaş, şi neputincios, care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea cu Semnul Crucii, ca şi toţi oamenii de rând, Îşi face cruce. Şi o asemenea minte deşartă cade neapărat în erezia nestoriană, pentru că de trei ori blestematul Nestorie spune aceste vorbe de ruşine, precum că Hristos Dumnezeu ar fi un om de rând, şi nu Dumnezeu. Dar să se abată boala pe capul nepocăiţilor schismatici ce rostesc o asemenea hulă nestoriană asupra lui Hristos-Dumnezeu. Iară noi cu toată Biserica lui Dumnezeu mărturisim precum că Hristos Mântuitorul, Dumnezeu-Om fiind, nicidecum nu a întrebuinţat-o, nici cea de două degete, armenească, nici cea de trei degete, ortodoxă, însemnare a crucii, ci, cu darul Său, a dat prin Sfinţii Apostoli Bisericii Sale Sfinte o armă nebiruită – însemnarea Sfintei Cruci cu cele trei degete.
Să socotim dară şi ultimele cuvinte ale părinţilor Soborului de o sută de capete, zicând: „după cum şi Sfinţii Părinţi au zis”. Ce au zis? „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat”, adică, cum am zice noi: dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat! Aceasta şi Sfinţii Părinţi au spus. Dar care sunt încă acei Sfinţi Părinţi, ce au spus acestea, ca un lucru ce nu se poate dovedi, au trecut sub tăcere. Şi cum s-ar fi încumetat Sfinţii Părinţi să rostească o asemenea hulă, după cum s-a mai arătat, asupra lui Hristos Dumnezeu, nicidecum nu este cu putinţă nici a-ţi trece prin gând, deoarece cuvintele mai sus zisului Sobor de o sută de capete sunt încă întemeiate pe neadevăr şi defăimare, iară cuvintele Sfinţilor Părinţi sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh şi sunt încă întemeiate pe adevărata cunoştinţă a Dumnezeieştii Scripturi.

Cap. 13
Despre ereticul Martin Armeanul

Ereticul Martin Armeanul, cel dintâi dezbinator al unora din poporul pravoslavnic al Rusiei, aduce drept mărturie despre alcătuirea degetelor pentru însemnarea Cinstitei Cruci pe Preafericitul Theodorit, zicând aşa: „Theodorit Preafericitul zice: «Dacă puterea Crucii este mare, aceasta este pentru că îndoind primul deget cu ultimele două, iară cu două degete, cel de sus [arătătorul] şi mijlociul, adunându-le împreună, întinzându-le aşa, se însemnează şi se binecuvântează»”. Dar aduce şi altă mărturie, a Soborului din Efes, zicând: „Asemenea şi Părinţii Soborului din Efes în a sa Pravilă Sobornicească, cu jurământ, au zis aşa: „Iar dacă cineva nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat”.
Aceste mărturii despre însemnarea Crucii, aduse de ereticul Martin Armeanul, nicidecum nu sunt însă adevărate, ci încă mincinoase, care nici în cărţile Preafericitului Theodorit, nici în Pravilele Soborului din Efes nu se găsesc. Ci ereticul acesta, acest fiu al diavolului şi tatăl minciunii, pentru înşelăciunea celor ce i s-au plecat, singur le-a născocit. Şi aceasta este clar că şi părinţii Soborului de o sută de capete au luat de la acest eretic mincinoasa mărturie, ca pe o Pravilă Sobornicească a Părinţilor Soborului din Efes, cu jurământ, ce spune din cuvânt în cuvânt: „Iar cine nu-şi face cruce cu două degete, precum şi Hristos, să fie blestemat!” Ci să se abată minciuna şi hula de capul acestui de trei ori blestematului eretic, cu a cărui mincinoase şi defăimătoare şi de el singur născocite asemenea cuvinte s-au ademenit şi părinţii Soborului de o sută de capete şi, părându-li-se ele a fi adevăr, le-au scris din cuvânt în cuvânt, adăugând de la ei aceste cuvinte: „După cum au spus şi Sfinţii Părinţi”, adică Părinţii Soborului din Efes. Dar negăsind cuvintele acestea în Pravilele Soborului din Efes, n-au îndrăznit pe el (pe Soborul din Efes) să-l şi numească, ci numai aşa, cu nehotărâre, au zis: „După cum au spus şi Sfinţii Părinţi”. Iar schismaticii, punând mincinoasele şi defăimătoarele cuvinte ale Soborului de o sută de capete în dogma credinţei lor, s-au dezbinat de Soborniceasca Biserică cu decădere netămăduită, fără ridicare.
Deci, mai sus zisul eretic aduce mărturie mincinoasă despre însemnarea cea cu două degete a Crucii, după Preafericitul Theodorit şi Părinţii Soborului din Efes, iar schismaticii îl numesc pe un oarecare Theodorit şi pe Sfântul Meletie patriarhul Antiohiei. Dar Preafericitul Theodorit, ale cărui scrieri toate sunt publicate la noi în limba greacă, în toate cărţile sale despre însemnarea Crucii cu două degete nicidecum, nimic n-a scris. Iar despre Sfântul Meletie îndată se va zice.

Cap. 14
Despre arătarea a trei degete şi a unuia, cu care Sfântul Meletie a înfăţişat Taina Preasfintei Treimi şi a Unuia Dumnezeu. Din Viaţa acestui sfânt

Dorind toţi oamenii a li se face cunoscut de ce fel de mărturisire este noul lor arhiepiscop şi pentru aceasta supărându-l, a făcut Sfântul Meletie în Biserică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu către poporul de credinţă ortodoxă, întărită la cel dintâi Sobor ecumenic din Nicheea, lăudând şi mărturisind a fi Tatăl, Fiul deofiinţă, de o fire, deopotrivă, nefăcut, dar Ziditorul a toată făptura. Aşa învăţând Sfântul cu glas tare pe popor, arhidiaconul bisericesc al Antiohiei, care era de erezie vrăjmăşit, apropiindu-se către arhiepiscopul său, i-a astupat cu mâna sa gura ca să nu mărturisească, să nu-i înveţe credinţa cea dreaptă. Iară Sfântul, având gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mâna sa către popor şi cu degetele mâinii, cu glas mult mai dulce decât graiul gâtlejului, mărturisea Sfânta Treime, pentru că mai întâi a arătat trei degete, înfăţişând trei feţe Dumnezeieşti, apoi, pe acelea îndoindu-le, numai cu un singur deget arăta, unul în trei, închipuind Dumnezeirea. Iar arhidiaconul văzând acestea, lasă gura Sfântului, apucă mâna, de la o asemenea închipuire cu degetele a Sfintei Treimi. Dar Sfântul având slobodă gura, cu limba şi cu graiul (având ţinută mâna), binecuvânta Treimea în unime şi unimea în Treime şi povăţuia poporul ce-l asculta ca să se ţină cu putere de mărturisirea cea întărită la Soborul de la Nicheea, înştiinţând însă cum că acel ce se leapădă de dogmele Soborului de la Nicheea, acela foarte rătăcit este de la adevăr.
Şi acestea s-au petrecut îndelung, că acel arhidiacon ba gura Sfântului îngrădea, oprindu-i vorbirea, ba mâna-i ţinea, nelăsându-l să înfăţişeze cu degetele Treimea, iară Sfântul, când cu gura, când cu degetele, arăta clar poporului mărturisirea sa ortodoxă. Atunci drept-credincioşii, numiţi de eretici Evstatieni, s-au bucurat cu bucurie negrăită, văzând în Scaunul Apostolicesc un asemenea arhiereu cucernic, şi strigau de bucurie, ajutând păstorului lor în Mărturisirea Ortodoxă .

A Preafericitului Theodorit, episcopul Chirului, din „Bisericeasca istorie”

Marele Meletie şi în pravilele Teologiei arăta dreptatea, pe care a întrebuinţat-o ca pe un oarecare fir al adevărului, şi de cele ce erau de prisos, şi de cele lipsă ferindu-se. Cu laudă multă de mulţi fiind lăudat, şi pe scurt să le aducă învăţătură acelora ce l-au rugat, trei degete arătând, apoi două îndoind şi unul făcând, a slobozit acel mult lăudat glas: „Trei sunt încă de înţeles, dar ca despre unul vorbim” (Cartea a doua, cap. 27, Pentru arătarea degetelor).

Din „Bisericeasca istorie” a lui Sozomen

De vreme ce a venit Meletie în Antiohia, s-a spus la multă lume să se adune dintre cugetătorii lui Arie şi dintre cei ce se alăturaseră lui Paulin, unii deci, vrând să-l vadă pe acest bărbat, pentru că era mult lăudat şi înainte de venirea lui, unii însă vroiau să înţeleagă ce, adică, le va spune şi ce fel de socotinţă are să le dea, fiindcă se zvonise de acum că este cel ce laudă dogmele celor ce în Nicheea se adunaseră. Cele ce s-au împlinit şi mărturie sunt, pentru că la început deci a rostit aşa-numitele Cuvinte de învăţătură către popor, iar la sfârşit, mai învederat, a glăsuit că de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi Fiul este.
Se spune că s-a strecurat un arhidiacon, ce era pe atunci de la aşezarea de acolo, şi că acesta, punând mâna, i-a astupat gura vorbitorului. Iară el cu mâna mai limpede decât graiul acea înţelegere o însemna. Şi trei unimi de degete pentru încredinţare întinzând, din nou iarăşi pe acestea adunând şi unul adevărat arătând, cu acest chip al mâinii învăţa mulţimea că cei ce şovăiau în cugetarea lor şi a vorbi au încetat. Şi precum că, dumerindu-se arhidiaconul, l-a apucat de mână, lăsându-i gura, iar acesta, slobozit fiind cu limba, încă mai luminat cu glas tare arăta înţelegerea sa şi de cele rânduite în Nicheea îndemna să se ţină, şi îi încredinţa pe cei ce ascultau că a cugeta altfel este împotriva adevărului. Iar de vreme ce acelaşi să vorbească ori de mână nu-l lăsa, pe rân

Recomandări

Etichete Descriptive ale Produsului

Folosește spații pentru a separa etichetele. Folosește ghilimele simple (') pentru expresii.


Color Swatches Magento extension by Galathemes Magento Themes