Skip to Store Area:

Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3

Incepand cu data de 25 mai 2015, magazinul nostru nu se va mai aproviziona cu carti noi. Mai puteti comanda cartile de pe site pana la epuizarea stocului, sau insemne ortodoxe autoadezive in cantitate nelimitata. Va multumim pentru intelegere!

La porţile disperării, începutul speranţei

Mai multe imagini

La porţile disperării, începutul speranţei

Rezumat: În lupta de 23 ani cu necruțătorul cancer - leucemia, Florica Bațu-Ichim evocă fiecare trăire avută atât în plan personal cât și împreună cu familia. O lectură captivantă, plină de optimism, împletită cu un simț al umorului ce denotă senitate în fața unei morți iminente.
Autor(i) Florica Baţu-Ichim
Editura Renaşterea
An Aparitie 2012
Nr. Pagini 150
Limba Română
Dimensiuni (mm) 120 x 190 x 9
Tip Coperta Flexibila
Greutate (kg) 0.1150
Cod Produs REN-9786066070539
7,90 RON
Produs epuizat
la furnizor.
Acest produs nu se mai gaseste la furnizor (cel putin pana la o eventuala reeditare).

Acest produs face parte din următoarele categorii: : Jurnale, Mărturii, Marturisiri :

Descriere Detaliată

Poeta Florica Batu a plecat dincolo de orizontul vietii pământesti la 4 septembrie 2010, după o luptă de 23 ani cu o nemiloasă boală: leucemia. Suferinta ei s-a sfârsit pe patul de spital din orasul canadian Kitchener, oras în care a trăit cu familia sa timp de 36 ani.

Florica Batu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în Bucuresti, al saptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la Gheorghe Sincai din Bucuresti si a absolvit Academia de Stiinte Economice, sectia Finante si Credite, în 1968. S-a căsătorit în anul 1974 cu preotul si poetul Dumitru Ichim si, împreună, s-au stabilit în Canada. A debutat pe tărâmul literar cu placheta de poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare a câstigării concursului de poezie Prima verba (1969). A continuat cu volumele de poezii Oglinzi (1975), Seara lumească (1978), Poezii pentru copii (1979), Valea noptii în culegerea de versuri Agape (1982), Poezii pentru copii (1983) si Petala infinitului alb (2001). A scris un volum de poeme în proză (Vinerea mare, 1975) si două volume de proză confesivă (Bolnav de cancer în Medjugore, 1989 si La portile disperării, începutul sperantei, 1994). A fost codirector al emisiunii bilunare de informatii si cultură românească “Romanian Kaleidoscope”, la televiziunea locală din Kitchener, Ontario (1975-1985).

Florica Batu a fost o duioasă mamă si ingenuitatea copiilor ei i-a dat continuu tărie sufletească. “Mă sfătuiesc cu Matei [în privinta unei activităti din rutina zilei]: ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O să ne ajute Dumnezeu,’ mă întrerupe copilul convins. ‘De unde stii?’ îl întreb. ‘Pentru că Dumnezeu este bun’. M-a uimit întelepciunea copilului – eu uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – si i-am scris cumnatei mele din Moldova toată întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea soacrei mele, pe patul de moarte, când o frică inexplicabilă începuse să o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacă si copilul ăla mic zice că Dumnezeu e bun, apoi, maică, o fi bun si s-o îndura si de păcatele mele…’ Frica a început s-o lase si a murit linistită, că era femeie bună, săraca.”

Florica Batu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o experientă de viată. Da, este nebinevenit dar este ceva din care poti să înveti: atât de multe întrebări si răspunsuri si câteodată lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, uneori este nădejde si, de cele mai multe ori, frică. Nu stiu exact ce este si ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată plictisitor.” (tradus din textul în engleză, Valerie Hill, Ichim family matriarch dies, TheRecord.com. Sept.8, 2010). Acest continuu balans între sperantă si teamă a devenit un drum de cunoastere existentială. “Aflu că doctorul a gresit când mi-a spus că nu mai e nici o scăpare. Se pare că, prin tratamentul experimental pe care-l fac, sunt 10% sanse…. E foarte important să stiu că există o sansă”, scria Florica Batu-Ichim (în La portile disperării, începutul sperantei). “Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. E greu să faci afirmatia asta si mult mai greu s-o întelegi… O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.”

Umbra permanentă a mortii spânzurând deasupra sa a fost zilnic biruită de lumina dragostei de mamă, de familie, care are forta de a alunga inevitabilele, grelele momente de angoasă si teroare, cu fiorul rece al însingurării în boală si suferintă. Volumul de poezie Petala infinitului alb (Albatros, 2001) este dedicat “Părintilor mei Temistocle si Victoria Batu, Sotului meu, Dumitru, Copiilor mei Toma, Cristina, Julian, Gloria, Cristofor, Matei, Si fratilor mei pe care i-am cunoscut si pe care nu – Mihai, Toma, Elisabeta, Marica, Paraschiva, Petre… Atâtia de multi au fost lângă mine… Atunci cum pot să mă plâng de singurătate?”

În plină naratiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare si durere, Florica Batu-Ichim consemnează totusi în emotionanta sa carte a Portilor disperării: “Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viata mea a fost acum vreo zece ani de la Tom: ‘O mamă, ce frumoasă esti: parcă ai fi o macara!’ La vârsta lui colosul ăla era simbolul frumusetii pământene.” Plină de responsabilitate si devotament matern, pentru a reusi să sustină copiii să crească, să învete la scoală, să-si facă un rost (Cristina povesteste cât de atent se ocupa mama de educatia copiilor săi în micutul lor apartament plin de cărti), Florica Batu-Ichim luptă cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de tratamente experimentale. “Am plâns amândoi [noi părintii]. Am plâns pentru că nu era nimic altceva de făcut. Eram mamă si nu puteam să-mi permit să mor încă”.

Copiii mai mari, Christine si Thomas, decid să-si ajute mama. Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko, formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia) – Cristina pe patine cu rotile, ceilalti trei într-un microbus în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St.John’s în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) si atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996. Un moment emotionant a fost trecerea celor patru tineri pe la Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost un tânăr canadian, al cărui picior a fost amputat pentru a opri răspândirea cancerului în restul corpului. Cu o proteză pentru întregul picior el a încercat să alerge ceea ce a numit “Maratonul Sperantei”, străbătând Canada pentru a strânge fonduri pentru cercetări oncologice. Nu a reusit căci boala l-a răpus prea devreme dar de atunci în diferite comunităti se organizează anual o alergare numită Terry Fox Run. Echipa Ichim a reusit însă. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizată prin strădania plină de energie a celor doi frati Ichim, cu scopul obtinerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum si din partea a numeroase institutii si organizatii nationale si internationale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General al Canadei.

“Călători suntem noi înaintea Ta si pribegi, ca toti părintii nostri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ si nimic nu este statornic” sună un verset biblic (1 Paralipomena – Cronici, 29:15). “Mâine plecăm, lumea o să se aseze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înteleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” sună cuvintele poetei Florica Batu. Să punem o floare pe proaspătul ei mormânt.

Fragmente din ziarul „Observatorul” scrise de Horia Groza în 2012.

Recomandări

Etichete Descriptive ale Produsului

Folosește spații pentru a separa etichetele. Folosește ghilimele simple (') pentru expresii.


Color Swatches Magento extension by Galathemes Magento Themes